de Andrei Marga
Chestionarele aplicate în Europa în ultimele decenii (vezi concludenta analiză din Hermann Denz, Hrsg., Die europäische Seele. Leben und Glauben in Europa, Czernin, Wien, 2002) dau ca rezultat ușoara, dar continua creștere a ponderii credincioșilor. Unii sociologi ne previn că aceasta nu înseamnă creșterea religiozității. Dar religia înseamnă credință, încât se pune întrebarea „ce înțelegem prin credință?”. Și atunci când vedem mulțimi îmbulzindu-se la moaște nu putem să nu ne întrebăm despre ce fel de credință este vorba. Nu ne putem reprima întrebarea când întâlnim preoți avari, care fac orice compromis să adune averi pământești, în pofida a ceea ce predică. Sau păstori preocupați mai curând de aranjamente cu autoritățile decât de samavolniciile din jur. Nu o putem face nici când televiziunile se umplu, la Crăciun și Paște, de discuții de prost gust despre tăiatul porcilor și sacrificarea mieilor și despre „bucate”, evident fără vreo legătură cu ceea ce s-a petrecut odinioară în jurul Jerusalimului. Întrebarea revine când vedem teologi care au o informație lacunară chiar despre Iisus și apostoli. În sfârșit, întrebarea „ce este credința?” nu poate fi ocolită nici atunci când unii dintre cei care spun că fac cercetare științifică perorează neinformați asupra relațiilor cu religia.
Discuția despre credință este străveche. O clarificare la capătul dinspre noi al acestei discuții o avem însă acum, în cea mai nouă enciclică, sub titlul Lumen Fidei (Libreria Editrice Vaticana, Vatican, 2013). Clarificarea este adusă nu numai din nevoi pastorale ale Bisericii, ci și din nevoile situației culturale în care se află Europa, afectată vizibil de criza democrațiilor existente, de răspândirea relativismului și de intrarea într-o nouă relație a religiei, științelor și filosofiei. Această clarificare este de luat în seamă atunci când este vorba de credință, având în vedere împrejurarea că, grație revenirii religiei în avanscena culturii și personalității intelectuale a unor pontifi, enciclicele papale sunt scrieri teoretice de mare anvergură, cu impact asupra orientărilor în societate. Este destul să amintesc Populorum progressio (1967), prin care s-a pus în mișcare o politică nouă față de nevoiași, sau Fides et ratio (1998), care a consacrat noua relație a religiei cu filosofia, sau mai nou, Caritas in veritate (2009), care a reorientat eforturile de depășire a crizei financiare și economice actuale. Mă opresc asupra enciclicii Lumen fidei (Lumina credinței) condus de întrebarea „ce este credința?” și știind bine că nu orice credință este credință religioasă. Nici animismul, nici esoterismul, nici mercantilismul vlădicilor sau enoriașilor, nici închinarea la lucruri nu țin, la propriu, de credința religioasă.
Se știa din anturaj că, după enciclicele Deus caritas est (2005, în care se limpezea distincția dintre „eros”, „agape” și „iubire”, restabilind unitatea corpului și sufletului în „libertatea noastră existențială” și în „ființa noastră ca întreg”), Spe salvi (2007, în care „speranța” era repusă în legătură cu credința și eliberată de restricțiile doctrinei progresului) și Caritas in veritate (2009, în care tematizează „adevărul” în orizontul cel mai larg al ființării umane), Papa Benedict al XVI-lea pregătește enciclica asupra credinței. Ținea în fond de sistematica sa teologică consacrarea prin enciclici a „iubirii”, „speranței”, „adevărului” și „credinței”, drept resurse majore ale creștinismului, care sunt de pus în valoare împreună în contextul încărcat cu crize de astăzi. Enciclica a fost scrisă, dar, în împrejurările istoricei retrageri de pe scaunul petrin, nu a mai fost lansată, ci transmisă spre noul papă. Acum Lumen fidei este deja în librăriile lumii, cuprinzând, de asemenea, contribuția întregitoare a Papei Francisc, care menționează că este vorba despre o scriere „lucrată la patru mâini”. Oricum, este prima enciclică din istorie elaborată de doi papi, unul emerit, celălalt în funcțiune. Să ne oprim aici, așadar, asupra conotației credinței din această enciclică.
Enciclica Lumen fidei readuce discuția despre credință la origini, care sunt, pentru creștinism, ebraice. Cu “emunah”, care se trage din verbul „aman” (tradus cu a sprijini, „stützen” cum spun germanii), a început iudaismul (căruia Nietzsche nu-i găsea pereche în grandoare). Astăzi sunt instructive traduceri din ebraică privind înțelegerea durabilei credințe a evreilor, precum fermecătoarea carte a lui Shalom Arush, The Universal Garden of Emuna. A Practical Guide (Chut Shel Chessed Institutions, Jerusalem, 2012). Emuna este „ferma credință într-un Creator al universului, unic, suprem, omniscient, bevolent, spiritual, supranatural și atotputernic” (p. 30). Emuna are ca fundal legământul dintre Dumnezeu și om, încât unește, dinspre om, două momente – încrederea în Dumnezeu și încredințarea soartei proprii în mâinile lui Dumnezeu. Cum se spune în enciclica Lumen fidei, „omul credincios își dobândește puterea din punerea de sine în mâinile lui Dumnezeu cel demn de încredere” (p.19).Tocmai în acest înțeles, chiar Iisus îl invocă pe Dumnezeu ca Abba (tată ceresc). Celebra „credință a lui Israel”, devenită referință milenii la rând, până astăzi, era această deschidere către îmbrățișarea lui Dumnezeu de către credincios spre a fi smuls din mizeria istoriei. Deschiderea este susținută de „revelație”, care este ea însăși probă a grijii lui Dumnezeu pentru creatura sa. Creștinismul, așa cum ne-au transmis Pavel (Epistola către romani) și Ioan (Evanghelia), continuă acest profil al credinței. Grecii au preluat credința Bibliei iudaice cu cuvântul „pistos”, care semnaliza, înainte de orice, încrederea omului în Dumnezeu. Augustin a reunit explicit ambele momente în figura omului credincios (fidelis).
Revenirea la origini prilejuiește enciclicii Lumen fidei punerea în relief a câtorva trăsături ale credinței, care sunt elocvente. Bunăoară, credința nu-l privește doar parțial pe om, ci în întregime – cu tot ceea ce este și face, omul se încredințează lui Dumnezeu. Spus altfel, nu ești credincios doar de la frunte în sus sau în anumite zile și la anumite ore, ci cu toată ființa, în fiece clipă. Credința asigură, se poate spune, „rădăcinile ființei omului (die Wurzeln seines Seins)” (p.21). Apoi, credința implică încredere în Dumnezeu și în intervenția sa biruitoare. Mai departe, credința nu înseamnă doar „a crede că…”, ci și „a crede în…”, cum observa deja Ioan. Așa cum se scrie în Lumen fidei, „credința privește (blickt) nu numai la Iisus, ci ea privește din punctul de vedere al lui Iisus, vede cu ochii săi”(p.32). Credinciosul, altfel spus, este gata să se lase privit din punctul de vedere (Gesichtpunkt) neobișnuit de înalt și exigent al lui Iisus. Mai departe, credința în Dumnezeu deschide cale „iubirii”, care schimbă omul. “Credinciosul este transformat prin iubire, căreia el i s-a deschis prin credință” (p.38). Altfel spus, unde este credință este și iubire de semeni. Mai departe, credința se confirmă în acțiune în comunitate. „Credința nu este un lucru privat, nu este o concepere individualistă, nu este opinie subiectivă, ci izvorăște dintr-o ascultare și este menită să se exprime și să devină vestire” (p.41). Cu alte cuvinte, credința nu se validează nicidecum prin simple trăiri subiective. În sfârșit, credința presupune dezlegarea din mrejele numeroaselor „zeități” ale lumii ce ne înconjoară și „întoarcerea la Dumnezeul viu printr-o întîlnire personală” (p.25). Argumentul enciclicei Lumen fidei este clasic: „atunci când omul și-a pierdut orientarea de bază, ce conferă unitate vieții sale, el se pierde în mulțimea dorințelor sale, iar în măsura în care refuză să aștepte timpul făgăduinței, se sfarmă în miile de clipe ale istoriei sale” (p.24).
Trăsăturile menționate ne permit să distingem, poate mai ales în confuzia culturală de acum, între credința propriu-zisă și prea frecventele surogate ce au pătruns pe terenul ce părea mai protejat al religiei. Poate că explicitarea criteriilor credinței nu va inhiba formele diverse ale imposturii, dar ne dă șansa să le putem spune acestora pe nume și să le luăm caatare.