Despre filosofia evreiască

Despre filosofia evreiască

Andrei Marga

Chinezii și evreii sunt, cum știm, cele mai vechi dintre popoarele ce s-au menținut în istorie până astăzi. Ambele sunt popoare cu contribuții fondatoare la cultura și civilizația umanității.

Diferența lor provine în mare parte din aceea că poporul chinez a dispus continuu de statul său – până și celor care i-au cotropit chinezii au putut să le spună că tot cu ei, cei cotropiți, vor trebui să administreze, căci nu se poate altfel. Evreii au fost copleșiți de forța imperiului roman și siliți la o diasporă care s-a întins de la intrarea lui Titus în Ierusalim (anul 70) până în 1948, când s-a restabilit statul Israel pe pământul străvechi al evreilor.

Iar după restabilire s-a putut lansa un efort salutar de a recupera istoria enormei culturi de milenii a evreilor. Rezultatele nu au întârziat să se ivească în multe domenii.

Astăzi nu este cale mai bună de a pune ordine în faptele unei culturi contemporane derutantă prin sincretismul și diversitatea ei lăuntrică decât să ne amintim diferența genurilor și conotația lor la origini. Spus direct, de la evrei ne-a venit, cum Hegel (Prelegeri de istoria filosofiei, 1818) a subliniat insistent, religia propriu-zisă, ce are ca nucleu credința. Aceasta este acea „emuna” ebraică ce înseamnă în fapt două exigențe: să crezi în Dumnezeu și să-ți pui soarta în mâinile sale. De la grecii antici, cum tot Hegel a arătat, avem filosofia. Cine vrea să cunoască ce sunt religia și filosofia la propriu este bine sfătuit să se adreseze acestor izvoare.

Mai nou se pune iarăși întrebarea: au existat contacte între evreii și grecii acelor vremuri ale începuturilor, în dreptul religiei și filosofiei? Astăzi se înmulțesc datele găsite de istorici pentru a da răspunsuri noi, bizuite pe fapte certe. Destul să amintim că Talmudul Babilonianconține un avertisment sever (vezi Traktat Sota 49b și Baba Qamma 82b): „blestemat să fie cel care își învață fiul înțelepciunea greacă” – semn al unei conștiințe ascuțite a diferențelor intre religie și filosofie. Dar – așa cum ne spun minuțioasele cercetări ale lui Martin Hengel (vezi Judentum und Helenismus…, 1988) – nu altcineva decât Teofrast, cunoscutul discipol al lui Aristotel, îi socotea pe învățații evrei „un fel de a fi filosofi”, Aceasta dovedește că evreii se ocupau deja de anume filosofie. Iar doi evrei – Filon din Alexandria și Apostolul Pavel – au pus în legătură, cam în același timp, „înțelepciunea” evreilor și „gândirea” grecilor, religia și filosofia, spre a fi cultivate deopotrivă. Mai mult, Diogene Laertios ne spune (în Viețile și doctrinele filosofilor, cartea a III-a, frag.6 și urm.) că tânărul Platon „a călătorit în Egipt la profeți”. Această informație i-a prilejuit lui Nietzsche să bănuiască că Platon „a mers la școlile egiptenilor (sau la evreii din Egipt)” (vezi Amurgul idolilor, Ce datorez anticilor, 2). Pe urmele sale, astăzi mulți împărtășesc opinia că Platon a fost în contact cu primele cinci cărți ale lui Moise.

Două fapte istorice sunt cruciale ca importanță.

Tradiția” evreiască are ca nucleu neîncetata lectură și interpretare a Cuvântului lui Dumnezeu. De fapt, Tora reunește în semnificația ei acestea trei – cuvântul lui Dumnezeu, cuprinderea tuturor textelor ce exprimă voința divină, asigurarea învățăturilor esențiale pentru viața omului în toate epocile ce vin. Tradiția evreiască a pus bazele tradiției religioase bazată pe Scriptură, asumată ca revelație divină.

Trecerea de la tradiția orală la cea scrisă, apoi traducerea Torei din ebraică în aramaică (sec.I î.e.n.), elaborarea Mishna pe baza moștenirii, folosirea, prin Halacha, a întregii moșteniri ca învățătură pentru dreapta comportare în viață și deschiderea alternativelor de interpretare, prin Haggada, intervenția rabinilor pe scenă, prin Tosefita, au pus tradiția evreiască în mișcare, încât iudaismul s-a diversificat și s-a deschis spre lumea largă. Deschiderea a fost atât de amplă și conjuncțiile în care el a intrat atât de numeroase încât noi, ca cei mai târziu născuți și maturizați, nu putem decât să constatăm cât de mult s-au înșelat cel puțin doi dintre înaintași.

Mă gândesc mai întâi la Adolf von Harnack, care, în altfel spectaculoasele sale cercetări consacrate emergenței creștinismului, a susținut că lumea evreiască a credinței și lumea greacă a filosofiei au fost opace una față de alta în epoca lui Isus. Ele ar fi stat una în fața alteia ca „entități disparate, închise și de aceeași valoare” (Lehrbuch der Dogmengeschichte, 1, 1886). Or, nu se confirmă această opacitate, chiar dacă au fost sensibilități de o parte și de alta.

De aceea, apelul lui Leopold Zunz (Etwas über die rabbinische Literatur, 1818) de a cerceta propria tradiție ca o condiție a ieșirii evreilor din ghetto-urile Europei a avut ca efect inclusiv lansarea proiectului „filosofiei evreiești”. Aceasta a și înaintat necontenit până în vremurile noastre, când Emmanuel Levinas și Jacques Derrida au deschis programatic valorificarea filosofică a „tradiției evreiești”, construită, cum se știe, în jurul interpretării Torei.

Mă gândesc apoi la Carl Schmitt (Das Judentum in der Rechtswissenschaft, 1936), care susținea vehement teza „purificării” bogatei culturi germane de urmele evreiești, concretizând astfel inepția din afirmația Führer-ului: „pe cât mă feresc de evrei, lupt pentru opera Domnului”, care inducea destui inși într-o eroare grosolană și tragică. În fapt, însă, cultura germană, cu ponderea ei neobișnuită, a fost o simbioză germano-evreiască.

Într-o intervenție care a schimbat scena discuției privind ponderea gândirii evreiești în cultura europeană, Jürgen Habermas (Der deutsche Idealismus der jüdischen Philosophen, 1961)a consacrat teza simbiozei. Ne putem acum doar întreba cum au fost culturi de mai mică pondere decât cea dată de germani. Nu cumva poartă și ele urmele unei simbioze? De fapt, oricum s-ar suci lucrurile prin interpretare, culturile europene poartă urmele evreilor, chiar dacă nu o recunosc sau recurg la formule disprețuitoare.

Astăzi filosofia evreiască este recunoscută nu doar datorită enormului efectiv de învățați care au schimbat cunoașterea și artele lumii, pe care i-a prilejuit emanciparea evreilor, cum bine observa deja Hannah Arendt. Ea contează enorm datorită contribuțiilor efective. Gânditorii evrei au deschis orizonturi noi și fecunde în gândirea mondială – destul să ne gândim că astăzi ea se mișcă în coordonate date de Hegel, Nietzsche, Dewey, Habermas, dar și de Husserl, Einstein, Kelsen, Wittgenstein.

Nu mai discutăm ceea ce s-a petrecut în celelalte domenii. Practic nu este domeniu crucial al vieții moderne în care să nu avem contribuții evreiești la bază.

Multă vreme, datorită prejudecăților istorice și politicilor, s-a operat cu schema divergenței fundamentale dintre tradiția axată la origini pe religie a evreilor și tradiția marcată de recursul la filosofie a europenilor. Astăzi, la un nou nivel de scrutare de către europeni a propriei lor istorii, scena s-a schimbat continuu, încât „gândirea europeană, care a exclus din sine atât de mult timp tradiția evreiască, ar putea să dobândească din aceasta noi perspective de a se înțelege pe sine” (Werner Stegmaier, hrsg., Die philosophische Aktualität der jüdischen Tradition, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2000, p.10). Cu deosebire, filosofia și teologia au înaintat cu cei mai eminenți exponenți, pe această direcție.

Nu există încă în cultura română o lucrare adusă la zi asupra filosofiei evreiești – nici cea universală și nici cea autohtonă. Este datoria mea să amintesc că în ceea ce a fost Institutul de Studii Iudaice (1995-2012) de la Cluj-Napoca s-a încercat monografierea unor momente din istoria filosofiei evreilor care au schimbat cultura europeană. Fiind convins de importanța istorică a unui astfel de institut, la rândul meu am căutat să explicitez importanța kabbalei în geneza științelor moderne (Andrei Marga, Frații mai mari. Întâlniri cu iudaismul, 2009), să captez efectul lui Maimonide asupra conceptelor teologice ale lui Thoma d’Aquino (Andrei Marga, Frații mai mari. Întâlniri cu iudaismul, 2009), importanța teoriei statului a lui Spinoza pentru emanciparea modernă (Andrei Marga, Emancipare, asimilare, disimilare, 2016), contribuția lui Mendelssohn în formarea conceptului juridic al libertății de conștiință (Andrei Marga, Emancipare, asimilare, disimilare, 2016),propunerea lui Rosenzweig de reconfigurare a relațiilor dintre religie și filosofie, creștinism și iudaism (Andrei Marga,Introducere în filosofia contemporană, 2016) și fenomenologia conștiinței politice care a construit statul Israel (Andrei Marga, Frații mai mari. Întâlniri cu iudaismul, 2009). Alți colegi au procedat similar. Toate rezultatele sunt accesibile examinării.

Desigur, cine se ocupă astăzi de istoria filosofiei eșuează dacă nu ia act nu doar de filosofia, ci și de intervenția lui Nietzsche. Acesta a arătat nu numai că Europa stă pe multiple surse culturale, inclusiv cea de la Ierusalim, nu numai că în Vechiul Testament s-au propus conștiinței personaje de o grandoare la care nici o literatură veche nu poate alătura ceva de aceeași anvergură, nu numai că evreii sunt nu paria Europei, ci salvarea ei (Aurore, 205). Nietzsche a atras atenția pentru toți cei de astăzi că iudaismul are dimensiuni filosofice ce intră în actualitate.

Azi, în orice caz, filosoful de la Haifa, Zeev Levys, ne spune pe bună dreptate că tradiția evreiască este de înțeles ca „moștenire (Erbschaft)”. Ea nu este ceva rigid, ce așteaptă mereu doar confirmarea, ci o „orientare în viață deschisă”, în care filosofia își are locul ca păstrătoare a valorilor libertate și dreptate – simplu spus ca „provocare constructivă”.

Am spus toate acestea pentru a ne da seama de importanța traducerii în românește a scrierii lui Gerard Bensussan, Quest ce que la philosophie juive? (Desclee de Brouwer, Paris, 2003), de către Gabriela Cocora și Țicu Goldstein, și publicarea ei sub titlul Filosofia evreiască (Hasefer, București, 2019). Din capul locului ea este prima sinteză a filosofiei evreiești care se pune la dispoziția cititorului în limba română. O sinteză care, deși de dimensiuni mai curând restrânse, introduce edificator cititorul în cei două mii de ani de filosofie elaborată de evrei.

Se poate totdeauna discuta ce și cât este național într-o filosofie, oricare ar fi ea (greacă, germană, engleză etc.), căci filosofia, în virtutea naturii ei, nu este decât acolo unde are loc ridicarea la universalitate. Gerard Bensussan anunță deja în prefață optica sa. Ea este aceea că reflecția evreiască a operat în coordonatele a două imposibilități culturale: imposibilitatea de a nu lua act de filosofie, disciplină greacă la origine, și imposibilitatea de a filosofa fără a lua act de darea Legii de către Dumnezeu lui Moise, pe muntele Sinai. „Filosofia evreiască” s-a mișcat în aceste coordonate. „Ea împinge figurile gândirii evreiești până la concept. Este vocația sa, datoria sa” și o face impresionant de multe secole. De aceea, se poate spune că „filosofia evreiască străbate … o țară în care ea nu s-a născut și, totuși, îi este un foarte vechi locuitor”.

Cartea lui Gerard Bensussan propune cititorului micromonografii atent construite ale celor care constituie jaloane clasicizate ale filosofiei evreiești. Filon din Alexandria este prezentat ca autor al reflecției ce s-a confruntat cu ambele imposibilități. Moise Maimonide este privit pe linia conștiinței faptului că rațiunea, religia și filosofia pot fi gândite în opoziția lor, dar pot fi tratate și în relație. El și-a asumat că există o rațiune și în religie și a căutat să o facă evidentă pentru fiecare om și să-i derive prescripțiile. Moses Mendelssohn a făcut trecerea în filosofia evreiască de la centralitatea religiei la modernitate. Beneficiar, dar și promotor al Iluminismului european, el a privit iudaismul ca lege revelată, a făcut de neamânat emanciparea evreilor și a introdus iudaismul în cultura germană. Hermann Cohen a văzut în morală conținutul integral al religiei și a găsit în tradiția evreiască o filosofie imanentă. Cei care s-au desprins din viziunea sa au creat, la rândul lor, repere de gândire: Karl Rosenzweig prin deconstruirea tradiției filosofice și restabilirea religiei, Martin Buber prin regândirea subiectivității în relația cu celălalt, Emmanuel Levinas prin interogarea tradiției filosofiei spre a întemeia responsabilitatea etică.

Sunt foarte bune incursiunile istorice ale lui Gerard Bensussan, din cartea amintită. De exemplu, cea consacrată medierii musulmane a culturii grecești și evreiești și a emergenței filosofiei medievale evreiești – de care se leagă folosirea ebraicei pentru comentarea Torei.Sau cea pentru captarea discontinuității în istoria filosofiei evreiești, de după segmentul arabo-medieval, care a rămas prima exprimare filosofică vastă, profundă și creativă a evreilor. „Trebuie să notăm că nu a existat o filosofie evreiască a Renașterii”. Revigorarea filosofiei evreiești va fi opera lui Hermann Cohen, după ce, între timp, Cabala, mai ales Cabala lui Itzak Luria, a ocupat terenul european și a făcut trecerea de la segmentul arab la segmentul german al acestei filosofii. Foarte bună este și continua raportare a reflecției evreiești la viața spirituală din jurul ei.

Cartea lui Gerard Bensussan este concentrată asupra celor trei segmente ale filosofiei evreiești – grec, arab, german. Ceea ce a survenit în alte segmente abia trebuie examinat. Mă gândesc, de exemplu, la segmentul francez, cu, de exemplu, Jacques Derrida, care revine la tematizarea „scriiturii” plecând de la experiența Scripturilor, la segmentul american, cu, de pildă, Hillary Putnam, care a explicitat importanța pentru viață a filosofiei evreiești a secolului al XX-lea, la noul segment german, cu, de pildă, autorii care scot în lumină „actualitatea filosofică a tradiției evreiești”, și, desigur, la segmentul israelian, cu, spre exemplu, Yeremiahu Yovel, care a căutat să lămurească în profunzime unde în filosofia europeană sunt derapajele care au dus la excomunicări, persecuții și crime.

Cartea se încheie cu observația că „marile cugetări și filosofii evreiești ale secolului trecut nu se puteau articula și explicita în afara premoniției catastrofei sau fără a o privi în față”. Și nu fără a lua act de preluarea de către Emmanuel Levinas a tragediei Shoah în filosofia sa a responsabilității individuale.

Aceasta culminează, simptomatic pentru caracteristicile societăților în care trăim acum, cu asumarea dictonului lui Dostoievski: „sântem toți vinovați de tot și de toate, în fața tuturor, și eu mai mult decât alții”. Ea face convingătoare ideea că numai cu o asumare a răspunderii fiecăruia se poate ieși de sub presiunea la anonimizare și relativism ce particularizează lumea de acum și-i creează mari dificultăți. (Cuvânt al lui Andrei Marga, la lansarea volumului Gerard Bensussan, Filosofia evreiască, Hasefer, București, 2019, la Târgul Gaudeamus, București, 2019)