Dincoace de noul conformism

După cum se ştie, reflecţia lui Max Weber, mereu preocupat să explice şi să înţeleagă societatea modernă, a înaintat uneori până la anticiparea tendinţelor. În Die protestantische Ethik und der «Geist» des Kapitalismus (1905-1920) el ne-a lăsat imaginea tulburătoare a „carcasei tari ca oţelul (stahlhartes Gehause)” a supunerii, în care societatea modernă va intra: bunurile exterioare ale acestei societăţi, produse prin mecanismele proprii, vor câştiga „putere asupra oamenilor ca niciodată în istorie” (Max Weber, Schriften 1894-1922, Alfred Kroner Stuttgart, 2002, p.224).  Asceza, care a jucat un rol crucial în geneza modernităţii, nu va mai fi necesară pentru punerea în mişcare a producţiei. Pe de altă parte, „ iluminismul (Aufklärung) pare să fi pălit (im Verbleichen) şi, ca o fantomă a conţinuturilor de credinţă religioasă de altădată, ideea datoriei profesionale (Berufsethik) se stinge”. Chiar şi acolo unde motivarea religios-etică a fost mai mare, societatea capătă caracter agonal, din care se alimentează ceva analog competiţiei sportive. „Specialişti fără spirit, oameni ai satisfacţiei fără inimă: acest nimic se formează pentru a ocupa o treaptă niciodată atinsă de umanitate” (ibidem, p.225). Max Weber nu s-a hazardat în a pretinde vreo certitudine, dar a înclinat să dea credit acestei alternative de evoluţie a societăţii moderne.

Putem discuta dacă anticiparea lui Max Weber s-a confirmat. În fapt, a mai rămas, totuşi, loc pentru comunicare şi democraţie în societate, ceea ce ne îndreptăţeşte să spunem că ilustrul sociolog a captat în diagnoza sa dramatică doar tendinţele rezultate din dinamica economiei bazate pe profit. Pe acestea, însă, să recunoaştem, le-a sesizat cu o perspicacitate rară. Patru decenii mai târziu, printr-o interogare de și mai largă respiraţie filosofică a soartei iluminismului, Horkheimer şi Adorno (Dialektik der Aufklarung, 1947) aveau să sesizeze în profunzime cum, din înseşi „prescurtările (Verkürzungen)” iluminismului, avea să rezulte convertirea acestuia dintr-un mijloc de emancipare a oamenilor într-un instrument de dominaţie.

Dar nu urmărirea noului rol preluat de iluminism în societatea modernă ne interesează aici, ci schimbarea intervenită ulterior, chiar înăuntrul tematizării maxweberiene. Nu numai că asceza şi-a încetat rolul motor în economia modernă, nu numai că aceasta a trecut în seama competiţiei de pe pieţe ca principal motor propulsor, dar chiar hedonismul a devenit mecanismul dinamicii sociale. De la Giles Lipovetsky (L’ere du vide. Essai sur l’individualisme contemporain, 1983), la Hans-Joachim Maaz (Die narzisstische Gesellschaft. Ein Psychodiagram, 2012) s-a strâns o argumentare bogată ce atestă univoc faptul că s-a ajuns în situaţia în care individul este solicitat să se asume pe sine în mod nelimitat de însăşi societatea ce vrea să-l integreze. Nu ar mai fi nevoie de socializare prin mecanismele economiei, dreptului şi educaţiei; ar fi suficient de acum să se stimuleze pulsiunile şi pornirile de orice fel ale individului,

A fost mereu o figură de gândire ce a impresionat gânditorii, de la Hegel la Fukuyama: atunci când indivizii se pot asuma nelimitat pe sine, se încheie istoria luptei pentru libertate cu triumful deplin al acesteia. Cu alte cuvinte, am asista la „sfîrşitul istoriei”. Or, astăzi, odată cu trecerea pe scară tot mai mare de la „guvernare” la „guvernanţă”, comunităţile şi indivizii au prilejul asumării de sine – cel puţin aşa arată aparenţele – şi se pot instala într-o realitate nouă, acceptabilă şi acceptată. Nu ar mai fi cazul schimbării ei. Totul este ca de acum să fie exploatate posibilităţile ce stau la dispoziţie într-o lume în fine pacificată şi permisivă pentru iniţiative. Realismul poate să devină, fără nicio reţinere, conformism.

Conformism numim acele situaţii şi, corelat, atitudini prin care oamenii tind să nu mai sesizeze limitele şi, cu acestea, istoricitatea organizărilor, reperelor, criteriilor de evaluare actuale, ci le iau drept realitate definitivă. Sau se lasă târâţi de ele de parcă acestea ar fi adevărul ultim al istoriei! O astfel de situaţie se trăieşte astăzi odată cu extinderea „guvernanţei” pe seama „guvernării”.  Indicatorii noului conformism sunt deja mulţi şi se lasă reperaţi pînă și pe planul limbajului conceptual în care se vorbeşte şi se gândeşte.

În economie, se consideră că ceea ce numim „capitalul financiar” este cheia hotărîtoare a dezvoltării. Competiţia pe piaţă  este luată drept  cadrul exclusiv al recunoaşterii valorii, valoarea de schimb surclasând mereu valoarea de întrebuinţare. Dezvoltarea economică este făcută dependentă de restructurări, care înseamnă, în primă linie, trimitere în şomaj şi calmarea creşterilor salariale şi a pensiilor. Se crede că orice creştere economică vine după austeritatea bugetară, iar echilibrul bugetar este sacrosanct, chiar dacă este realizat la un nivel jos.

În politică, scade dezbaterea publică, deciziile se personalizează cât se poate de mult, iar politica este înţeleasă mai curând ca aranjare de grupuri, decât ca rezolvare de probleme în interes public. Se promovează mitul uzării vechilor partide şi al nevoii de partide noi, populare, care este dublat de mitul după care tinerii ar putea gestiona mai bine statul, încât confuzia de valori este dusă până la ultimele consecinţe.

În administraţie, se dă prevalenţă aşa numiţilor „manageri”, fără a se chestiona capacitatea acestora de a rezolva problemele de viaţă ale oamenilor. Decenţa se înlocuieşte cu cinismul, răspunderea personală este diluată, fiind transferată procedurilor. Pe măsură ce se urcă în ierarhiile administrative, adeziunea la valori scade. Justiţia se reduce la ceea ce se pronunţă în tribunale pe baza unor legi cu valabilitate mai mult contextuală, ce se modifică frecvent, odată cu ascensiunea la decizie a unui alt grup. Buna credinţă a intrat în criză, iar continua calculare pentru a stoarce avantaje în situaţia dată trece drept înţelepciune.

În cultură, competenţele devin ţinta exclusivă a formării, iar ştiinţa este confundată cu ceea ce se publică. Nu mai contează gândirea, ci inteligenţa (la noi „istețimea”) descurcării în situaţie. Nu mai au importanţă convingerile, ci aranjamentele cu cei cu care intri în contact. Nu mai impresionează omul aflat în stare critică, ci calitatea socială a aceluia. Se trăieşte continuu în prezent, viitorul devenind o dimensiune vagă. Toleranţa faţă de a nu face nimic sporeşte. Se ştie că „regele este gol”, dar fiecare se mulţumeşte cu sentimentul că ştie aceasta. „Minciuna de sine” este  asumată aproape cu voioșie, în caz de criză apelându-se la „terapeuţii” ce proliferează în varii domenii. Falsificarea mediatică, în numele luat în deșert al libertății de opinie,  şi, în acelaşi timp, falsificarea oarecum pretenţioasă, prin conceptualizări ce se autoîntitulează „științifice”, se extind nestingherite de critici.

La acest nou conformism – care sintetizează în societatea modernă tîrzie  dificultățile semnalate ale vieții (deopotrivă în economie, administrație, drept, politică, cultură) – este de găsit acum alternativa, începînd cu alternativa conceptuală. El este parte a ideologiei  dominante astăzi, încît trecerea dincoace de acest conformism presupune o deschidere  mai amplă de noi orizonturi de gîndire, la care filosofia este din nou solicitată.

(din volumul Andrei Marga, Guvernanța și guvernarea, în curs de apariție)