Cât de mare poate fi distanța dintre conceptualizări și ceea ce trăiesc oamenii? Această întrebare trebuie pusă mereu dacă este vorba ca elaborările intelectuale – indiferent de domeniu – să-și păstreze sensul.
Întrebarea a fost pusă de cei care lucrează astăzi la elaborarea nu doar a eticii, care, de la Etica nicomahică a lui Aristotel, lămurește în ce constă binele, nu doar a moralei, care vrea să capteze reguli de comportament, ci și a “eticii practice”. Ea acoperă nevoia de a lega cele două cu ceea ce se trăiește zi de zi.
Această nevoie a devenit mai mare în epoca formalizărilor și specializărilor cunoașterii, care au mărit distanța amintită. Prea des preocupările de etică și morală iau alură de cabinet și se îndepărtează de viața trăită. Se poate spune că dacă etica s-ar fi dezvoltat în direcția vieții trăite, nici nu era loc pentru etica practică, după cum managementul, despre care se discută mult astăzi, și-ar fi găsit cu greu loc dacă teoria acțiunii ar fi mers până la capăt.
Cât de avenită este acum etica practică ne dăm seama aruncând o privire în scrierile ei. Aduc în față, ca ilustrări, trei dintre acestea.
În The Life You Can Save [(Viața pe care o poți salva) (Picador, New York, 2009)], Peter Singer argumenta oportun pentru ca fiecare om să se gândească și la “obligația față de cei căzuți în sărăcie extremă”, încât să fie gata “să doneze mai mult din propriul venit pentru a-l ajuta pe cel sărac”. Argumentele sale sunt convingătoare. În definitiv, fiecare cheltuim și pe lucruri nenecesare și, mai mult, dincolo de toate considerațiile eticii, ajutorarea cu oricât de puțin a celui sărac face diferența în favoarea umanității fiecăruia dintre noi.
Spre a încuraja ajutorarea, Peter Singer amintește gestul americanului Wesley Autry. Acesta nu a ezitat să se arunce în fața unui tren al metroului pentru a acoperi cu trupul său o persoană căzută între șine și a izbutit să rămână, cu răni ușoare, la pământ până după trecerea vagoanelor, salvând respectiva persoană. Justificarea? “Nu am făcut ceva spectaculos. Doar că am văzut că cineva are nevoie de ajutor. Am făcut ceea am simțit că este de datoria mea”. Pe bună dreptate, a fost omagiat public.
În prelegeri, Donald Trump aborda etica practică pe o altă direcție [Your First 90 Days on the Path to Prosperity (Primele 90 de zile pe calea spre prosperitate), Trump University Press, 2007]. El a apărat devize extrase din viața celui care și-a construit firma și proprii zgârie nori în mijlocul New York-ului: să pui pasiune în ceea ce faci, să fii tenace, să ai planuri mari, să te informezi și să folosești cunoștințele, să fii meticulos, să acționezi, să asumi riscuri la nevoie, să înveți cum să negociezi, să-i cunoști pe cei din jur, să-ți asculți intuiția, să te bucuri că ai concurenți, să te bazezi pe propriile puteri. Aceste devize țin acum de etica întreprinzătorului și îi încurajează pe cei care inițiază.
O altă scriere a eticii practice a lărgit orizontul în direcția “vieții examinate (examined life)”. Os Guinness [Unspeakable. Facing up to Evil in an Age of Genocide and Terror (Inexprimabil. Înfruntând răul în era genocidului și a terorii), Harper, San Francisco, 2005] pleacă de la premisa după care contează că trăim, dar contează și cum trăim, și de la constatarea amploarei pe care “răul (evil)” a câștigat-o în lume. În cursul istoriei, o seamă de evenimente au schimbat trăirile oamenilor: cutremurul de la Lisabona, din 1755, a zdruncinat încrederea în teodicee, genocidul de la Ausschwitz, a zdruncinat încrederea oamenilor în omul însuși, distrugerea de către teroriști a turnurilor gemene, în 2011, a zdruncinat încrederea în iluminism. Numai că teroarea și genocidul din secolul al douăzecelea au transformat „răul” într-o prezență curentă. Modernitatea târzie și globalizarea l-au răspândit și internalizat. “Oroarea deplină și magnitudinea răului modern este neimaginabilă și compleșitoare, iar o consecință neprevăzută a globalizării a fost manufacturarea de conspirații, inamici și monștii suplimentari” (p.15). Răul a devenit, în orice caz, problemă crucială a reflecției.
Desigur că mulți alți oameni comit răul, dar, fiind din aceeași specie cu noi, și noi înșine, fiecare, suntem implicați oarecum inevitabil. Nu ne putem asuma răspunderea pentru ceea ce fac alții, dar pasivitatea nu are justificare. Așa stând lucrurile, ne mai rămâne, spre a evita comiterea răului, soluția acelei etici personale care ne sutrage de la comiterea răului și ne pune în opoziție cu răspândirea lui. Este etica ce se lasă condusă de două maxime care pot fi ilustrate cu exemple. Prima este maxima unor hughenoți din Franța ocupată de naziști care, în fața strîngerii de copii evrei, pentru a fi duși la exterminare au acționat: “totdeauna sunt gata să ajut!”. A doua este maxima exprimată de Soljenitzîn la primirea premiului Nobel: “niciodată prin mine!” – niciodată prin mine să nu treacă acea minciună care permite violență față de altul.
Blaise Pascal are mereu dreptate cu observarea “fragilității” omului: este o trestie, dar, desigur, o trestie gânditoare. Os Guinness apără ideea că “nici o credință sau filosofie ce ignoră acest fapt nu este demnă de viața examinată” (p.23). De aici plecând trebuie distins între “rău” și “suferință”: răul este făcut cu intenție de cineva din lumea noastră, suferința este altceva. El amintește situația celebrei Iris Murdoch, ființă de rară inteligență, lovită de Alzheimer, care, foarte probabil conștientiza, în anumite momente, scăderea dramatică a forței intelectuale proprii și sugera că este ca și cum “ai înnota în întuneric”. Vulnerabilitatea corpului nostru ne amintește de nevoia de a menține distincția, dar aceasta nu înlătură faptul că unii oameni ajung să sufere atât de mult, încât văd în suferința lor întregul rău de pe lume.
Etica practică poate contribui la a lămuri ce este de făcut pentru viața izbutită. Ea poate prezenta ceea ce rezultă din examinarea vieții trăite: ansamblul de situații care afectează viața unui om și, cel puțin parțial, scapă eticii și moralei. Începând cu boala redutabilă și celelalte patologii ale naturii și încheind cu sărăcia, umilința, exploatarea, condiționarea, manipularea, umilirea, privarea de demnitate și celelalte patologii ale vieții vieții sociale. Multe dintre acestea par să fi depășit etica și morala moștenite. De aceea, etica practică își află locul și are sens.
PAGE
PAGE 3