Europa, încotro?

 

Că Europa a devenit din nou o problemă este evident. După înaintarea spre unificare din anii nouăzeci, au intervenit soluții nepricepute ale unor noi generații de decidenți și realități aspre. Extinderea spre vest, sud, est și nord a fost un succes, dar gestionarea este neinspirată, chiar greșită. S-a rămas la democrația interguvernamentală și la alegerea unui Parlament european înzestrat cu puteri slabe. Birocrația bruxelleză a crescut proporțional cu ineficacitatea ei și cu banii aruncați pe cheltuieli pe care nici un economist rațional nu le-ar putea accepta. După Maastricht (1993), nu s-au mai găsit soluții, exceptând, de exemplu, impunerea de decizii în Est (cazul României din 2012) și Sud (Grecia din 2015), ceea ce a sporit euroscepticismul. Încremenirea instituțională duce la mișcări secesioniste (Marea Britanie, Peninsula Iberică etc.). După criza izbucnită în 2008, Europa a rămas cu o creștere chinuită, o datorie publică uriașă și un șomaj ridicat în rândul tinerilor. Politica austerității, adoptată cu tam-tam propagandistic, nu a pus în mișcare economiile. Integrarea nu doar sistemică, ci și socială și culturală a propriilor populații este un pod prea îndepărtat. Sub cupola neoliberalismului, luat naiv ca “sfârșit al istoriei”, declinul educației europene s-a accentuat. Europa de Răsărit nu a înfrânt rămânerea în urmă. Conducerea Europei este concentrată în mâna unei elite lipsite de idei și de viziune, tocmai când se află în fața nevoii de integrare a unui efectiv de țări mai mare ca oricând.

Nu altcineva decât Hans Magnus Enzensberger a publicat, după încurajatoarele reportaje proeuropene din volumul Ach Europa! (Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1989), o reacție de nemulțumire, sub titlul impresionant Sanftes Monster Brüssel oder die Entmündung Europas (Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2011), în care a venit la miez. Lisabona (2000), spune renumitul scriitor, a sporit regresul și deficitul democratic din acordurile de la Maastricht (1993) și a privat Europa de tripartiția puterilor, definitorie pentru orice democrație. Parlamentul european este ales, dar nu are inițiativă legislativă, Consiliul European hotărăște, dar fără legitimare, iar Comisia Europeană ia decizii cu un aparat de funcționari care nu este ales. “Din punctul de vedere al democrației politice, acest trio al Parlamentului, Consiliului și Comisiei  produce o gaură neagră în care ceea ce înțelegem prin democrație dispare” (p.51).

Cunoscutul jurnalist Jochen Bittner a urmărit în mod exact, din interior, ani la rând, cum funcționează administrația Uniunii Europene (So nicht Europa! Die drei grossen Fehler der EU, Deutscher Taschenbuch Verlag, München 2010). El nu a ezitat să spună lucrurilor pe nume. Jochen Bittner vorbește de „scleroza“ mecanismelor de decizie (p.260) și de discrepanța dintre autointerpretarea Uniunii Europene ca un fel de realizare a proiectului kantian de pace eternă și dezinteresul celor peste douăzeci de mii de trimiși și funcționari de la Bruxelles pentru democratizare (p.15). Concluzia: Uniunea Europeană nu a reușit să lege ceea ce se face “sus” cu ceea ce se petrece “jos” și, în aceste condiții, este condamnată la declin.

La rândul nostru am argumentat că “ieșirea din democrație redusă la alegerea periodică a liderilor, spre democrație ca formă de viață, reconstrucția statului social, trecerea la o <nouă sinteză umanistă> pe fondul actualei și persistentei crize a finanțelor și economiei, reasumarea de către Europa a valorilor proprii, redeschiderea dimensiunii viitorului și <renovarea politicii>, o nouă conștiință de sine a științei, ca și <lărgirea rațiunii>, contribuie la a susține Europa profundă și conțin resursele indispensabile pentru protejarea Europei împotriva declinului” (Andrei Marga, The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, București, 2012 p.475). Nu se evită declinul cu tehnocrație sau alte expediente, ci cu democrație și meritocrație.

Cei 338 de milioane de europeni din Uniune sunt acum într-o dilemă dificilă: majoritatea covârșitoare au votat pentru părăsirea politicilor înguste și integrare în Uniunea Europeană, iar acum se trezesc că aceasta rezolvă prea puțin. Întoarcerea la ceea ce a fost în trecut nu este soluție, dar nici ceea ce este în fața ochilor nu se poate accepta. Migrația popoarelor, care ar putea fi abia la început, a surprins administrația Uniunii Europene, care și-a dovedit amatorismul în fața unor provocări ușoare. Terorismul islamic a simțit că terenul este permisibil și nu a ezitat să folosească ocazia. Ca urmare a carențelor pregătirii și erorilor decidenților, identitatea europeană a fost prea puțin interiorizată.

În această situație, Germania nu rămâne pasivă, Marea Britanie caută soluții pe cont propriu, Franța oscilează, Polonia și Ungaria încearcă să se descurce.  Geometria supraputerilor a devenit variabilă, dar Europa nu are nici inițiativa culturală, nici cea politică, nici cea militară, ea contând mai mult ca ansamblu comercial. Europa unită trebuie acum să se profileze pe fundalul în care Rusia a revenit, China a urcat în poziția unei supraputeri, Statele Unite continuă să fie supraputerea hegemonică. Pentru Europa, să continue în forma actuală nu dă rezultate, să se întoarcă în urmă nici atât, iar amânările pot fi fatale. O cotitură hotărâtă a devenit necesară? Încotro, însă?

Dintre cei care caută răspunsuri univoce, cu puțin timp în urmă, Anthony Giddens considera că vechiul continent nu mai este puternic, dar a devenit turbulent (Turbulent and Mighty Continent. What Future for Europe?, Polity Press, Cambridge, 2014, p.3). El spune că “tendințele care duc la interdependență în Europa – la Uniunea Europeană, ca o comunitate de destin – sunt aceleași care creează fracturi zigzagate” (p.213). În pofida clamărilor ce s-au putut auzi în Polonia și Ungaria de a nu deveni colonii, cunoscutul sociolog britanic observă că “dificultatea centrală în Europa nu este dominația germană, ci incapacitatea Uniunii Europene, deopotrivă în termeni de lipsă a implicării democratice și absență a conducerii efective” (p.215). Soluția nu este în urmă, ci în față – “o soluție federală, susținută de o legitimare mai mare și de o capacitate de conducere la nivelul Uniunii Europene este unicul drum realizabil spre viitor” (p.215). Ea ar putea înlocui actuala Europă, în care deciziile revin de fapt câtorva mari, de care depind Comisia, Consiliul și Parlamentul actual, adică “Europa de pe hârtie”,  cu o Europă federalizată, fie și minimalist (p.9), în care deciziile și răspunderile sunt diferențiate și puse sub controlul cetățenilor. Ea ar putea ajuta mai bine Europa Centrală și de Răsărit. Abia aceasta satiface aspirația căreia Winston Churchill îi dădea glas în 1946, cu chemarea “let Europe arise!” și rezolvă dificilele probleme pe care mulți le văd concentrate în moneda eomună (euro).

Cu câteva săptămâni în urmă, Brandan Simms și Benjamin Zeeb au propus, la rândul lor, rezolvarea federalistă a dificultăților actuale ale Europei (vezi Europa am Abgrund. Plädoyer für die Vereinigen Staaten von Europa, C.H.Beck, München, 2016). Doar că în vreme ce Anthony Giddens îi cere Marii Britanii un efort de adaptare la Europa federalizată, cei doi istorici irlandezi cer Europei să ia în seamă argumentele britanice. Marea problemă este acum aceea că, în urma crizei,  „în multe țări ale Eurozonei nu mai există astăzi de fapt democrație. Drepturile tradiționale privind bugetul, drepturile fundamentale ale fiecărui parlament au fost depășite. În Spania, Irlanda, Italia, Portugalia, Cipru și Grecia parlamentele nu mai pot decide independent asupra mijloacelor financiare ale statului și, de aceea, nu mai sunt în situația de a reprezenta adecvat voința corpului electoral respectiv” (p.16-17). În asemenea condiții, criza în care Europa a intrat este “cea mai adâncă din ultimii cincizeci de ani” (p.33) și cere măsuri profunde și neîntârziate.

Soluția ar fi desprinderea Eurozonei și constituirea ei într-o federație, așa cum Statele Unite ale Americii s-au format prin desprinderea de Anglia și apoi prin trecerea de la confederație la o uniune federală. “Statele Unite ale Europei pot să preia din uniunea anglo-scoțiană principiul că identitățile naționale și statul național se lasă depășite fără o pierdere a moștenirii culturale. Statele Unite ale Americii pot să fie apoi o pildă despre cum trebuințele centrului și ale regiunilor pot fi aduse la acord într-o uniune a unei mulțimi de state cu mărimi diferite, cu putere economică diferită și interese strategice diferite. Din ambele, ele pot prelua cunoștința că numai pe bază comună  (Staatsanleihen), pentru care un parlament comun poartă răspunderea, statul se poate pune pe un solid fundament financiar și se plasează în situația de a-și susține poziția în lume. Toate acestea pretind ca europenii să se despartă de rețeta lor încă foarte prețuită, după care procesul va duce în cele din urmă la rezultatul dorit, și să se dedice unei strategii ce începe cu un eveniment, ce vine urmat de un proces cu final deschis” (p.81-82). Mult discutatul Brexit se înlocuiește astfel cu un Euroxit (p.90) ce constă în formarea imediată a “Statelor Unite ale Eurozonei” ca nucleu al unei noi entități. Nu mai dă rezultate “atentismul”, ce constă în “credința că dezvoltarea în direcția unei uniuni politice ar fi inevitabilă și ireversibilă. Aceasta nu va surveni atât timp cât noi înșine nu o producem” (p.129).

Europa nu poate să se întoarcă de pe drumul unificării fără pierderi enorme, dar poate merge înainte doar prin schimbare hotărâtă. Alternativa transferului imediat de putere legislativă către Bruxelles și Strasbourg nu este pregătită, încât federalizarea nu are în acest moment contracandidați veritabili. Prima propunere vrea  federalizarea actualei Uniunii Europene, a doua, federalizarea statelor din zona euro. Nici una dintre propuneri nu consideră în mod specific situația țărilor din Europa Răsăriteană. A doua propunere le abandonează, în fapt, reducând federalizarea la zona euro.

În proporții diferite, cele două propuneri nu au în vedere consecințele pentru întreaga Europă ale rămânerii în urmă a Răsăritului. Ele nu au în vedere nici consecințele economice, nici pe cele militare și politice, cu un cuvânt geostrategice. Nici consecințele pentru țările vizate nici cele pentru restul Europei! Cu a doua propunere, Europa se îndreaptă, de fapt, spre o nouă sciziune – poate mai blândă decât cea de până în 1989, dar o sciziune.

Este adevărat că Răsăritul a rămas o dificultate a Europei, care ar trebui nu escamotată, ci tratată cu abordări noi.  Economic, Răsăritul nu are cum să fie capitalizat fără influxuri de investiții, dar nu din acelea care seara transferă beneficiul peste graniță, ci investiții cu obligații clare de reinvestire a profitului. Administrativ, Răsăritul nu are cum să fie pus în mișcare fără guvernanță, dar nu guvernanță pentru a-și dizolva guvernarea proprie, în vreme ce diferitele clici pun mâna pe averile unei națiuni sau alteia. Politic, Răsăritul nu are cum să fie democratizat fără cultivarea meritocrației și înlocuirea elitelor actuale, care au eșuat vizibil în lăcomie. Cultural, Răsăritul nu are cum să fie sincronizat cu lumea avansată fără pluralism și deschidere spre schimbare. Iar capitalizarea, guvernanța, meritocrația, pluralismul nu rezultă nicidecum una din alta, ci pretind, fiecare,  acțiuni distincte.

Cred că o reorganizare mai puțin constisitoare a Europei decât cele două amintite este asistarea pe programe precise a țărilor care nu au fost încă aduse pe linia de plutire din cauze variate – proasta concepere a ajutorului, incapacitatea elitelor conducătoare din societățile respective, corupția, anacronismul cultural. Nu numai programele precise trebuie revăzute, ci întreaga interacțiune a puterilor occidentale cu aceste țări

Aici aș face analogia cu propunerea recentă de schimbare a interacțiunii SUA cu asemenea țări. Înșiși care trec în ochii asistenței externe drept parteneri, fiind „aleși” – ne spune o analiză de referință (vezi Sarah Cayes, Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security,  W.W. Norton & Company, New York, London, 2015) –  comit acte cleptocratice. În unele țări, „beneficiile” se împart între „contributori” externi și coruptibili interni. Analiza americană identifică mutația înregistrată în strategia „clicilor conducătoare” din țări în curs de dezvoltare la sfârșitul anilor 90. Aceste clici și-au dat seama că își asigură mai bine pozițiile cu mijloacele economiei de piață și ale schimburilor libere și, desigur, „canibalizând funcțiile statului”. Liberalizarea au convertit-o în mijloc de extorcare de resurse. S-a îmbrățișat deviza privatizării și liberalizării economiei, s-a continuat cu ocuparea funcțiilor cheie în stat și s-a ajuns la folosirea lor abuzivă, în interes privat. Aproape în fiecare dintre țările afectate de cleptocrație, soții, fii și fiice, frați și surori, rude  ale vârfurilor sunt aduse în viața instituțiilor la diferite nivele pentru a se ocupa de acumulări de resurse.

Această analiză decantează erori strategice ale Vestului și nevoia unei alte abordări. S-a comis „eroarea clasică” (p.24) constând în aceea că Vestul s-a adresat unor persoane și grupuri, pe care le-a luat în brațe, slăbind astfel contactul cu restul societății. „Prea des oficialii sunt insensibili la perspectivele și aspirațiile populațiilor” (p.33), ei mulțumindu-se să aplice optica după care se cuvine tratat cu cel „ales”. Pe acest fundal, persoanele și grupurile ajunse la conducere fac abuzuri, dar se îngrijesc să spună Vestului ceea ce vrea să audă. Așa stând lucrurile, până și cetățenii care au îmbrățișat schimbările democratice se distanțează de democrațiile dubioase din fața ochilor. S-a creat o situație istorică în care  state întregi sunt slăbite „datorită împrejurării că modelul de acțiune dezvoltat de conducerea lor nu are de a face cu guvernarea unei țări. Dar este remarcabil de eficace în atingerea obiectivului aceleia: îmbogățirea clicii conducătoare” (p.63).

„Remediile” ce se propun constau din corecturi ale abordării  dominante astăzi. De pildă, considerarea evaluărilor făcute de cetățenii înșiși;  reorientarea diplomaților dinspre „aleși” spre populația țărilor gazdă; monitorizarea tranzacțiilor financiare suspectate de spălare de bani; lămurirea felului de operare al rețelelor cleptocratice; încurajarea guvernelor să rezolve democratic problemele din societate; considerarea investițiilor sub aspectul evitării extorcărilor; stimularea opiniei cetățenești.

Pentru Europa, în chip tot mai evident, se profilează nevoia de a părăsi „corectitudinea politică (political correctness)”, ce sterilizează deja multe minți din politică și mass media, reluând cultivarea inovației și dezbaterii, și nevoia de a evita tentațiile tehnocratice în favoarea democrației și meritocrației. Numai o Europă ce restabilește gândirea liberă și comunicarea nedistorsionată va  putea fi credincioasă sieși.  (Din volumul Andrei Marga, Complexitatea. Națiunile în schimbarea lumii, în curs de publicare)