În 1996, candidații la alegeri erau evaluați după capacitatea de a face reformă, iar în urmă cu zece ani, reforma mai era pe agenda guvernului.Tranziția de la socialismul oriental la societatea deschisă a inclus de la început reforme pentru intrarea în Uniunea Europeană și în NATO, încît deviza era la ordinea zilei. Educația și formarea profesională au fost, grație reformării, în 2000, primul capitol închis în negocierile de la Bruxelles, iar guvernele Isărescu și Năstase au izbutit, succesiv, negocierea celorlalte capitole, până în 2004.
Între timp, reformele din țara noastră s-au împotmolit. Referința la ele este acum doar nominală. Explicația opririi reformelor în România ultimei decade rezidă în cel puțin patru cauze.
Prima este lipsa competenței în a concepe reforme. După 2004, s-a reluat obiceiul lui Ceaușescu de a numi nepricepuți în posturi de decizie, de această dată sub pretextul „sângelui proaspăt”, cum s-a spus cu emfază. Astăzi, în fața crizei grave în care a fost adusă țara, se poate spune că „întinerirea” forțată (căci cei ulterior născuți vin oricum pe scenă!) nu a dat rezultate, ea nefiind – cum mulți și-au dat seama de la început – decât o ideologie a înlăturării rivalilor. Câtă vreme noii decidenți sunt recrutați nu dintre vârfurile profesionale, cu merite civice, ale noilor generații, ci mai ales din rândul celor cu pregătire precară, obținută în condiții îndoielnice, favorizați însă de cârdășiile politice, nici nu putea fi altfel. Deocamdată, venirea pe scenă a unor noi generații nu a adus cu sine soluții mai bune. Se confirmă încă o dată că valoarea persoanelor nu este o chestiune de vârstă, ci ține de pregătire, cultură și devoțiune civică, luate la un loc.
A doua cauză o constituie erorile de concepere a reformelor. Acum se înțelege ușor –ceea ce destui au spus la timpul potrivit – că, de pildă, privatizarea unităților economice trebuie însoțită de obligații de investiție, precum în alte țări. Or, în locul investițiilor, avem, în prea multe locuri, o deșertificare economică. Până și în negocierile de aderare reprezentarea țării a fost lacunară (de exemplu, omiterea unui milion de hectare la subvenționare sau cote de producție prea reduse). În definitiv, nu se poate cere populației să aplaude reforme dacă măsurile sunt prost gândite și duc la șomaj și sărăcie. Peste toate, priceperea de a elabora proiecte, de a aborda sistematic economia sau orice alt sector și de a anticipa consecințe este slabă printre decidenți.
A treia cauză a opririi reformelor o reprezintă revenirea în forță a vechilor năravuri. Când îți dai seama că achizițiile publice se fac la prețuri umflate, când vezi că promovarea în roluri publice a rudelor ia amploare fără precedent, când diversiunile se țin lanț pentru a nu se discuta vreo problemă până la capăt, te simți dezarmat. Corupția, nepotismul și „oportunismul bizantin” (cum spunea Virgil I. Bărbat, în Dinamism cultural, 1926, iar Hugh Seton-Watson, cu Eastern Europe between the wars, 1945, trăgea semnalul de alarmă!) macină din nou trupul unei țări în care se invocă, aproape ritual, potențialul ei aparte.
A patra cauză a împotmolirii reformelor în România a fost absența presiunii externe. Nu se justifică, după opinia mea, generalizarea conform căreia România ar face reforme doar sub presiune din afară și nici aceea că mereu altora li s-ar datora situația din țară. Este însă un fapt că, atâta vreme cât în față a fost ștacheta Uniunii Europene, a existat o preocupare pentru reforme și că, după aderare, acestea s-au oprit. Au mai avut loc schimbări, dar reformele propriu-zise au încetat. Uniunea Europeană, intrată în criza financiară începută în 2008 și preocupată mai mult de extindere decât de integrare, nu a mai examinat riguros situația din țările Europei Centrale și Răsăritene, iar când, totuși, și-a spus părerea, s-a luat după rapoarte interne prea puțin eliberate de patimi. Pe de altă parte, România s-a trezit brusc și insuficient consolidată în competiția din uniune, iar decidenții ei nu înțeleg nici acum că problema nu este să bifezi participări la reuniuni, ci să promovezi soluții elaborate și dezvoltări proprii într-o interacțiune cu forțe exersate.
După promițătoarele inițiative reformatoare de la sfârșitul anilor nouăzeci, România a redevenit „țara de la urmă”, slab productivă, prinsă în marasmul conflictelor meschine și cu dorință de emigrare a populației în creștere. Ea nu are însă altă cale pentru a-și reveni decît reforma.
La propriu, reformă înseamnă schimbarea unui sistem prin măsuri convenite. Nu este reformă o schimbare punctuală, de genul privatizării unei unități sau a reducerii personalului sau a desființării unei camere a Parlamentului. Concretismul – adică substituirea imperativului de schimbare a sistemului cu măsuri izolate, de efect momentan – nu este politică a reformei. Pe lume se fac multe schimbări, dar reformele sunt rare și numai atunci când ating sistemul însuși.
Mai are nevoie România de reforme? Se poate replica, oricărui răspuns negativ, că de la proprietate privată, la economie competitivă este încă o distanță de parcurs, ca și de la pluralism, la democrație, de la individualismul libertății, la comunitatea rațională de viață și de la statul de drept, la triumful dreptății în litigii. Avem în jur sărăcie în creștere, împreună cu îmbogățiri uimitoare. Dreptatea se atinge rareori, chiar dacă justiția este televizată. Avem instituții deturnate de la sensul lor, deși trăim în pluralism. Cultura civică este sumară, cu toate că suntem o societate deschisă. Din aceste rațiuni, ca și din numeroase altele, reformele rămân indispensabile, dacă în România se vrea nu doar să se supraviețuiască, ci și să se trăiască avantajele epocii.
La noi, se abuzează astăzi de termeni. Bunăoară, s-a făcut tapaj de așa-zisa „reformă a statului” – gândită simplist ca reducere a efectivului de parlamentari, suprimare a unei camere a Parlamentului, concediere de personal și tăiere de venituri. Nimeni nu a precizat vreodată concludent în ce constă această reformă. Sau, o altă ilustrare a abuzurilor semantice, schimbarea sistemului de finanțare a sănătății, ba chiar introducerea cardului respectiv, sunt date drept „reformă a sănătății”, în vreme ce tratarea unui bolnav care nu are bani a devenit o odisee. Un alt exemplu, supravegherea electronică la examene, mai nou și a activităților în clasă ale elevilor, sau adoptarea fără dezbatere a unei legi eronate se dau drept „reformă a educației”, în timp ce dezorientarea ce a rezultat are puține analogii în trecut. Iar lista abuzului de termeni se poate prelungi.
Dincoace de toate, însă, și în România trebuie să se asume diferențele dintre reforme. Una este, de pildă, „reforma de recuperare” – adică revenirea la economia de piață și pluralismul politic, cu corelatele lor nenumărate, ce s-a făcut îndată după 1989, alta este „reforma de sincronizare”, cu noile nivele atinse de lumea modernă, și cu totul alta este „reforma de înfruntare a globalizării”. La ordinea zilei sunt acum aceste două reforme din urmă, încât agenda măsurilor ce trebuiesc concepute este încărcată și devine și mai încărcată, cu fiecare întârziere.
În aceste coordonate, o reformă a statului, de pildă, are sens. La București ea a fost confundată obsesiv și greșit, ani la rând, cu denunțarea „statului social”. Se poate gândi, desigur, o restructurare a „statului social” (de exemplu, alte mecanisme de prelevare a impozitelor și de redistribuție), dar nu dă rezultate nicăieri în Europa abandonarea „statului social”. Cum spunea convingător arhiepiscopul de München – Freissing (vezi Reinhard Cardinal Marx, Das Kapital. Ein Plädoyer für den Menschen, Knaur, München, 2010), renunțarea la „statul social” ar antrena revenirea conflictelor sociale ale secolelor trecute, cu întreg cortegiul lor de neajunsuri și riscuri, de care, între timp, continentul nostru s-a emancipat în mod salutar.
La drept vorbind, reforma statului român de astăzi ar putea fi fructuoasă pe direcția incomparabil mai fecundă a descentralizării și lărgirii spațiilor de inițiativă cetățenească, curmării ineficientei birocrații, recrutării de oameni de valoare ca decidenți, tripartiției efective a puterilor, controlului asupra reprezentanților și realizării unei democrații care nu are de a face nici cu democrația autoritară a ultimei decade și nici cu populismul ce a precedat-o de aproape. De prisos să mai spun cât de urgente sunt reformularea legilor organice și legiferările în noi domenii (de exemplu, cel al răspunderii aleșilor sau cel al proprietății intelectuale). Nu este stat modern fără democrație, care este mai mult decât organizarea periodică de alegeri libere. Nu este modernitate fără ocuparea prin competiție deschisă a funcțiilor în serviciile interne și externe ale țării.
Nu se va putea crea, ca să ilustrăm din nou, o economie competitivă dacă nu intervine o reformă a vieții economice ca sistem. O asemenea reformă include reindustrializarea, refacerea sistemului autohton de bănci, creditarea stimulativă, legarea cu cercetarea științifică, crearea rețelelor de export, consolidarea pieței interne, mărirea consumului, radicala ameliorare a transporturilor. Austeritatea și restricțiile bugetare nu sunt reformă și, singure luate, nu vor pune economia în mișcarea mult așteptată.
Justiția nu va fi parcurs reforma în România cât timp aceasta este gândită doar pentru a lovi o parte a societății de către alta. În fapt, libertățile și drepturile se cuvin reunite explicit în legislație cu demnitatea umană, numirea magistraților trebuie scoasă de sub autoritatea oricărei persoane, legile trebuiesc redate spre formulare juriștilor, pregătirea magistraților are nevoie de punerea în acord cu ceea ce fac țările de referință în materie, procedurile se cer actualizate. Nu este justiție independentă prin aceea că se interzic opinii despre activitatea instanțelor. Justiția este indiscutabil independentă atunci cînd soluțiile spețelor se adoptă fără altă presiune decât cea a dreptății.
Educația nu este în reformă dacă singurele măsuri sunt cele pe care le poate lua poliția sau care au nevoie de intervenția procuraturii. Dacă nu se clădește pe interesul de cunoaștere al elevilor și studenților, dacă se iau ca bază teorii depășite în evoluția antropologiei, dacă nu există capacitatea de a concepe sistemul ca sistem, dacă desemnările în funcții școlare sau universitare cultivă supușenia, dacă criteriile de evaluare sunt alese după sărăcia de idei a decidenților, atunci nu rezultă nici o reformă, ci cel mult o nesfârșită agitație stearpă.
În 1996, electoratul României venea la urne pentru a alege în funcție de urgența reformelor și de priceperea de a le promova. Astăzi, urgența este din nou mare, doar că între timp priceperea a scăzut. O reformă a înseși recrutării decidenților a devenit condiția reformelor din societate. Această reformă nu se atinge cu mai puțină democrație, cum se iluzionează unii, ci numai cu mai multă. Este vorba însă de o democrație care restabilește deliberarea publică și denunță confuzia organizată a valorilor, în care s-a prăbușit societatea românească, recunoscând pregătirea, cultura și meritele civice dincolo de granițele cârdășiilor ce au ajuns să o controleze.