de Andrei Marga
Una dintre marile înnoiri din epoca modernă pentru cultura originată in iudaism și creștinism a fost cercetarea istorică a lui Isus. Tânărul cu înzestrări fără seamăn din Nazaret a rămas inițiatorul unei dizidențe în sânul iudaismului, care a dus, istoricește, la apariția celei mai influente religii a lumii – creștinismul. De departe, pentru noi, cea mai cunoscută personalitate a antichltății, Isus din Nazaret a inspirat, prin spusele și viața lui, deja de două milenii cultura lumii. În raport cu învățătura și viața lui Isus s-au constituit curente de gândire hotărâtoare ale istoriei. Din toate aceste rațiuni, cercetarea istorică a lui Isus din Nazaret are importanță mai mult decât istorică: ea marchează înțelegerea de sine a urnanității. Să aruncăm o privire în începutul acestei cercetări care, la noi, a fost neglijată, iar efectele neglijării se resimt în nivelul culturii religioase.
Cercetarea istorică a lui Isus a inceput cu Hermann Samuel Reimarus (1698-1768). Acesta a dat, cum spune Albert Schweitzer, „cel mai impunător produs in cercetarea vieții lui Isus.” Cu Reimarus începe de fapt examinarea istorică a relatărilor din Evanghelii, într-un efort de a aduce credința crestină pe terenul „rațiunii naturale” a oamenilor, prin reconstituirea originii ei istorice. Creștinismul este conceput aici ca religie inițiată de Isus din Nazaret și consacrată drept cristologie după răstignirea și învierea lui Isus și pe baza interpretării date de Apostolul Pavel.
Reimarus nu a mărturisit decât unor prieteni gândurile înnoitoare ce-l frământau. Lessing a fost cel care i-a publicat, postum, fragmentele, șapte la număr, sub titlul Von dem Zwecke Jesu und seines Junger (1778). Au fost publicate apoi și alte fragmente care, evident, sunt scrise in opoziție cu iluminismul francez și cu dogmatica creștină tradițională, dintr-o poziție a protestantismului. ”Naturalizarea” creștinismului este dusă de Reimarus până acolo încât el distinge între ”Evanghelia lui Isus” și relatările despre Isus ale discipolilor și consideră că faptul învierii efective, în înțelesul uzual al cuvântului, trebuie lămurit (vezi cuprinzătoarea antologie a lui Manfred Baumotte,Hrsg., Die Frage nach den historichen Jesus, Goterslohen Verlags – Hans Gerd Mohn, 1984, pp. 12-21).
Imediat după Reimarus, în cercetarea istorică a lui Isus aveau să intre, cu contribuții demne de atenție, Gotthold Ephraim Lessing (1729-1781) și adepții săi. Pe baza fragmentelor amintite ale înaintașului său, Lessing (1729-1781) a dat răspunsul propriu la problema care apăruse pe scena dezbaterilor teologice, istorice și filosofice: relația dintre originea .supranaturală a creștinisrnului și plasarea sa în istoria a cărei cercetare tocmai o inițiase Reimarus. Conform lui Lessing, trebuie distins între .”religia lui Cristos” și „religia creștină”, care sunt sensibil „diferite”. ”Religia lui Cristos” este religia lui Isus, ca personalitate profund credincioasă; iar ”religia creștină” este religia care îl consideră pe Isus ca fiind mai mult decât om și este în dezbatere (Manfred Baumotte, op cit., pp. 23-24). Tieftrunk ( în Versuch einer Kritik der Religion und aller reliqlösen Dogmatik, mit besonderer Rucksicht auf das Christenthum,1790) a argumentat, plecând de la distincția lui Lessing, că „religia lui Isus” poate fi preluată în termenii celebrei scrieri Critica rațiunii practice, a lui Kant, ca „.învațătură cu privire la cunoașterea adevărului și ascultare față de virtute”, dar a considerat critic „dogmatica ce s-a constituit păstrând din intenția lui Isus doar numele” (Manfred Baumotte, op cit., pp. 25-37). Eichhorn a fructificat sugestia lui Lessing după care cele trei evanghelii sinoptice au la bază un text mai vechi, care Ie face inteligibile fără resturi. În Über die drei ersten Evangelien. Einleitung in das Neue Testament (1794-1804), Eichhorn a lansat teza unei .”evanghelii originare (Urevangeliums)”, invocând convergențele dintre Matei și Luca, și a cerut căutarea acestei evanghelii spre a înțelege sensuI originar al ”conceptului învățăturii creștine (des christlichen Lehrbegriffs)”, care, în istorie, a fost adesea ”simplificat” (Manfred Baumotte, op cit., pp. 32-33).
Trei filosofi de primă mărime aveau să se dedice lămuririi cu instrumente istorice a semnificației lui Isus din Nazaret în istoria lumii. Herder a arătat, în două scrieri (Vom Erlöser der Menschen. Nach unseren drei ersten Evangelien, 1796 și Von Gottes Sohn, der Welt Heiland. Nach Johannes Evangelium, 1796-97), că nu se pot nivela diferențele dintre Evanghelii, pe care le-a interpretat ca preluări orale (deci nu scrise) ale unei „evanghelii originare (Urevangelium)”. Aceasta din urmă a avut ca bază “predica orală a lui Isus” despre „împărăția lui Dumnezeu”, care a fost ulterior absorbită într-o „evanghelie orientată biografic” (Manfred Baumotte, op cit., pp. 33-35). Hegel, cu studiul Das Geist der Christentum und sein Schicksal (1798-99), a aplicat genezei creștinisrnului perechea de concepte „viață și iubire (Leben und Liebe)” și a dat o înțelegere alternativă la dogmatica tradițională și la iluminism. Mica, dar densa, monografie Viața lui Isus (1795) este locul acestei înțelegeri. Friederich Schleiermacher, cu Über die Religion (1799), îI concepe pe Isus ca „întruchipare originară (Urbild)” a unui concept de religie care este accesibil dezvoltărilor istorice și argumentează că Isus nu a confundat religia sa cu „școala” sa.
Odată cu David Friedrich Strauss (1808-1874), s-a produs efectiva și oarecum definitiva cotitură spre cercetarea istorică specializată a lui Isus din Nazaret. Tema „Isus istoric” își începe acum propriu-zis cursul în cultura lumii. Prin ampla scriere Das Leben Jesu (1835-36), Strauss a opus interpretării tradiționale a vieții lui Isus o abordare istorică dirijată de ideea „mitului” (în Isus ar fi reunite rezultatele unei istorii complicate, încât reprezentarea lui Isus, inevitabil, are tot mai puțin de a face cu ceea ce a fost el în realitate). Strauss nu voia sa afecteze religia creștină, dar era motivat de aspirația de a înlocui „persoana” lui Isus ca centru al creștinismului, cu „ideea” sa, încât s-a concentrat, prin studiul Vechiului Testament și al Noului Testament, asupra formării creștinismului. Un alt elev al lui Hegel, Bruno Bauer (1809-1882), a vrut să depășească consecințele negative inevitabile ale abordării istorice datorate lui Strauss, dar, până la urmă, și le-a asumat. În Kritik der evangelischen Geschichte des Johannes (1840) el a privit Evanghelia dupa loan ca efect al influenței speculațiilor asupra Logosului, venite dinspre Filon din Alexandria, asupra formării creștinismului. Apoi, în Kritik der evangelischen Geschichte der Sinoptiker (1841-42), Strauss a pus la îndoială existența istorică a lui Isus, susținând că nici Evanghelia după Marcu nu oferă o relatare istorică, ci doar o „reflecție” despre Isus, fapt care s-ar repeta și în celelalte două evanghelii sinoptice. Teza sa este că Isus ar fi putut fi o creație a Evangheliilor, încât nu este posibil sa se distingă abordarea istorică de alte abordări. Creștinismul ar rezulta din întâlnirea reflecției evangheliștilor cu filosofia stoică a lui Seneca și cu speculația asupra Logosului datorată lui Filon. Creștinisrnul ar datora cel mai mult „grecismului roman” (pp. 71-75).
Odată cu Ferdinand Christian Baur (1792-1860) s-a distins cu claritate între abordarea istorică a Noului Testament și abordarea eschatologică („teoria dogmelor”) asumată, prin tradiție, de Biserică. În Das Christentum und die christliche Kirche der ersten drei Jahrhunderte (1853), el observa că, „pe de o parte, Cristos este, în esență, om, pe de altă parte, el este mai mult decât om, dar umanul este în el deja amplificat și idealizat…” (p.82). Baur a vrut însă să blocheze efectele negative ale Vieții lui Isus, cunoscuta carte a lui David Friedrich Strauss, și a propus abordarea „istorică” a lui Isus, în locul celei „negativ critice” a lui Strauss. EI a acceptat, în Uber die Komposition und den Charakter des johanneischen Evangeliums (1849), că Evanghelia după loan nu este relatare istorică, ci prezentarea unei „idei”, recunoscând, însă, caracterul de relatări istorice al evangheliilor sinoptice. Dar evangheliile, spune Baur, în Kritische Untersuchungen uber die kanonischen Evangelien (1847), nu sunt doar relatări istorice, ci „scrieri cu tendință (Tendenzschrift)”, iar ca „scrieri cu tendință” sunt inevitabil „produse ale timpului lor” (p. 81). De aceea, o „critică istorică” are un câmp mai larg decât stricta verificare a faptelor din relatări. În optica acesteia, așa cum rezultă din Vorlesungen uber Neutestamentliche Theologie (1864), Isus este inițiatorul unei religii pe baze etice: „EI s-a manifestat doar pentru a introduce domnia lui Dumnezeu prin cerințe etice adresate oamenilor …” (p.82). Apostolul Pavel a fost cel care a procedat la transformarea personalității lui Isus în bază a religiei și la elaborarea dogmaticii creștine.
Odată cu Ernst Renan (1823-1892), catolicismul dă prima scriere despre viața lui Isus ( La Vie de Jesu, 1863) și începe să consacre forțe tot mai considerabile reconstituirii istorice a creștinismului. Cercetarea istorică a înaintat, însă, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pierzând legătura cu abordarea eschatologică îmbrățișată de Biserică. În această situație s-a produs prima reacție majoră printre teologi ( vezi Martin Köhler, Der sogenannte historische Jesus und der geschichtliche, biblische Jesus, 1892), care au opus reducerii istorice a luii Isus la o ființă umană, relativizarea abordării istorice înseși. Teza ce s-a formulat spune că “Isus istoric al scriitorilor moderni ni-l ascund pe Christosul viu „ ( Martin Baumotte, op.cit., p.100). Această teză vine până spre noi, elaborată însă ca argument precis, de către Joseph Ratzinger, cu răscolitoarea sa carte Einführung in das Christentum(1969), în care se arată că cercetarea istorică, binevenită, ni-l poate reda pe Isus, dar nu poate capta, din rațiuni metodologice, Christosul din el. Pe de altă parte, simplificarea, în descrieri, a ascedenței iudaice a lui Isus din Nazaret a stârnit reacția inversă, orientată spre etalarea continuității dinspre iudaism spre Predica de pe munte, în care Isus prezintă impunătoarea sa viziune asupra lumii. ( vezi Julius Wellhausen, Israelitische und jüdische Geschichte, 1894).
Pe acest fundal de acumulări treptate, de date și de perspective de abordare, de cercetări întreprinse de personalități de primă mărime, a intervenit Adolf von Harnak, cu vestitul opus Das Wesen des Christentums (1900). Cercetările teologului berlinez, împreună cu fructuoasa intervenție a rabinului Leo Baeck, au consacrat durabil abordarea istorică a lui Isus din Nazaret și au transformat-o într-un capitol al teologiei și al culturii contemporane . Am examinat acest capitol, în datele lui cele mai recente, în volumele Andrei Marga, Religia în epoca globalizării (2oo3) și Andrei Marga, Theologia et Philosophia Hodje (20o8), încât nu înaintez aici în detalii. Închei observând că, astăzi, acest capitol este plin de realizări semnificative, încât „Isus istoric” și „Isus eschatologic” sunt priviți în unitate. Credincioșii creștini au acum la dispoziție o întinsă informație istorică, de care nu s-au putut bucura generațiile anterioare, iar cei care citesc istoria capătă un orizont elaborat de înțelegere a faptelor petrecute de la Nazaret la Jerusalim.