de Andrei Marga
Orice țară care s-a reconstruit după Al Doilea Război Mondial și-a pus în ordine, în prealabil, universitățile. Germania, Japonia, China, Turcia sunt exemple la îndemână. Ideea era însă veche. Sfântul Scaun a creat rețeaua de universități din Europa pentru a-i reprezenta învățătura. Iar statele naționale au resimțit, la ora consolidării, că universitățile sunt adevărate locomotive pentru ele. Doar că, între timp, ca fapt istoric, universitățile nu mai sunt locomotivele proiectelor naționale, ci mai curând promotori ai dezvoltării.
Ar fi fost util pentru români ca și România să-și pună în ordine universitățile. Mai cu seamă că se făcuse încercarea în succesiunea Marii Uniri din 1918, când a existat o asemenea intenție, stinsă apoi sub lovitura extremismelor politice. Încercarea a fost reluată după 1995, dar s-a oprit din 2001. Ar fi util să se facă ceva și în zilele noastre, dar faptul, se vede bine, întârzie. Din 2004 încoace universitățile au intrat în carcasa unei legislații eronate, din care se iese greu. Dificultatea ține acum nu numai de epuizarea politicii în lupta dintre persoane, și nu între proiecte. Nu numai de slaba capacitate de a elabora o viziune coerentă, în locul măsurilor pe apucate. Au intrat în joc factori noi. Bunăoară, trecerea recentă la ocuparea de profesuri, în principalele universități, cu absolvenți de mâna a treia sau chiar a șaptea, care numai de reforme să nu audă. Mulți nemulțumiți (de notele la examen, de costuri etc.) dau acum lecții profesorilor, profitând de mediatizare. Unele universități s-au compromis chiar în ochii celor cărora le-au dat prea ușor titlurile. Pe deasupra, a câștigat teren o viziune asupra omului sumară (acesta fiind socotit a priori ceva ce trebuie disciplinat de anumiți șefi!), ca bază a educației. Fiecare vrea să-și vadă rezolvată problema sa măruntă, în locul unei reforme chibzuite de sistem, făcută de oameni cu capul pe umeri.
Că mulți, unii de bună credință, pun în față chestiuni personale, în locul rezolvării sistematice, se observă în dezbaterea publică asupra universităților (atâta câtă este). Nici această dezbatere nu se poate încheia deocamdată cu o soluție sistematică, căci lacunele culturii instituționale cântăresc. În loc să se abordeze problemele reale de la fața locului– care sunt multiple – la noi se alunecă de obicei în altceva. Mă voi referi, în câteva intervenții, la acest quid pro quo nefericit, plecând de la cercetările de ultimă oră în materie de evoluție a universităților. Astăzi am în vedere cartea recent apărută a lui Philip G. Altbach, The Imperative in Higher Education ( Sense, Rotterdam, Boston, Taipei, 2013).
Poți să fii de acord sau nu cu eminentul profesor din Boston. Personal cred că, sedus de idealul descrierii pozitive, el nu mai dă suficientă atenție diferențelor dintre concepțiile ce marchează azi universitatea – de la, să zicem, Humboldt și cardinalul Newman, trecând prin Max Weber și Parsons, la Lyotard, Luhmann, Henrich, Habermas, James Perkins, Burton R.Clark – care au efecte în organizările și inițiativele de detaliu, pe care le descrie. În lucrările lui Philip G. Altbach avem însă cronica riguroasă a evoluției universitare din ultimele trei decenii.
Philip G. Altbach abordează în noua sa carte „imperativul internațional” la care universitățile trebuie să se plieze. El are dreptate. În definitiv, nu este cercetare științifică aceea care nu s-a confruntat cu metodologii și nivelul internațional, nu este disciplină bine predată aceea în care propunătorul nu stăpânește vârful cunoașterii internaționale. Philipp G. Altbach este destul de lucid să observe un fapt care la noi se neglijează: „comunitățile științifice naționale și locale și sistemele de învățământ superior trebuie să fie protejate” (p.6). Altfel spus, pe lîngă „imperativul internațional”, există și un „imperativ național”, în înțelesul că funcțiile universităților includ servirea dezvoltării țărilor respective. Metodologiile și nivelul activităților trebuie confuntate cu ceea ce se petrece în lume, dar o universitate nu este veritabilă dacă nu-și asumă un rol de inițiator în dezvoltarea țării respective. Desigur că SUA și China, de exemplu, au politici universitare ce dau tonul în lume, iar aceste politici se cer cunoscute. Dar una este să înveți și să aplici fecund, alta este să copiezi mecanic ceea ce ține de o perspectivă pe care nu ai cum să o atingi. Nici izolarea, dar nici oportunismul nu sunt soluții. Atunci când, în calitate de universitate, vrei să-ți satisfaci funcțiile și să faci ceva pentru țara ta, trebuie să pui în joc destulă cultură instituțională și să inovezi chiar în raport cu reperele internaționale. Altfel, se ajunge la situația de facto nemulțumitoare din România de azi. Se aplică evaluări ale performanțelor practicate cu succes în țări de referință, dar, între timp, ca un exemplu, industriile din țară au cam dispărut, iar operele științifice sau de altă natură sunt tot mai rare. Sunt oameni care publică, dar câți sunt specialiști folosibili la o adică și, până la urmă, intelectuali capabili să angajeze o răspundere socială?
Philip G.Altbach amintește două fenomene care au schimbat învățămîntul superior pe glob – „masificarea” și trecerea la „economia globală bazată pe cunoaștere (global knowledge economy)” – antrenând printre efecte și unele negative, precum „scăderea calității” activităților universitare, mărirea discrepanțelor dintre instituții, „deteriorarea” profesiei de universitar, expansiunea „comercialismului”. Faptul că acestea se petrec în multe locuri din lume, nu este argument să se stea cu mâinile încrucișate într-un loc sau altul, iar țara care previne asemenea efecte câștigă. Mă opresc, în spațiul pe care îl am la dispoziție, astăzi, doar la trei probleme: efectivul de studenți, corupția și învățarea limbilor moderne.
La noi, tot felul de amatori acuză creșterea efectivului de studenți. Aceasta a fost substanțială după măsurile de trecere a deciziei în seama autonomiei universitare (începând cu Notificarea ministrului nr.19776 din 22 decembrie 1977). Câteva aspecte trebuie menționate. Bunăoară, a studia în învățământul superior este deja un drept al cetățeanului cu anumită abilitare. În plus, România are încă prea puțini tineri dintr-o cohortă cuprinși în învățămîntul superior. Desigur, învățămîntul superior nu trebuie să fie singura șansă de viață pentru un om, școlile profesionale și cele postliceale oferind, în condiții normalizate, șanse comparabile. Mai trebuie observată situația demnă de Caragiale: clamează că sunt prea mulți studenți fie cei care au devenit studenți, fie profesorii ocoliți de studenți, fie ambele categorii deodată.
Sunt, se observă lesne, două probleme redutabile la noi. Este vorba de a oferi tinerilor învățământ superior veritabil, nu improvizații de felul celor care împânzesc astăzi nu doar universități tinere, cum se crede greșit, ci chiar catedre și facultăți întregi din universitățile consacrate. Este vorba, apoi, de a face ceva în societate cu tinerii care se pregătesc efectiv pentru a exercita profesia aleasă (căci trebuie mereu distins între „a avea o profesie” și „a te comporta ca profesionist!”). La noi, din nefericire, în loc să se discute aplicat despre improvizații și despre folosirea absolvenților, care sînt probleme ale administrației țării, se atacă orbește efectivul de studenți. Philip G. Altbach arată ceea ce atestă orice analiză lucidă: efectivul de studenți crește înăuntrul creșterii generale a nivelului de educație în lume. El vorbește de „dramatic expansion of enrollments in the past several decades”.
Mulți oameni acuză corupția din universități. Un fapt reperabil empiric este că măsurile anticorupție din ultima decadă au dus în România la o corupție sporită, inclusiv în universități. Se vede bine că aplicarea legislației universitare din 2004-2011, care vrea să disciplineze universitarii cu orice chip (ceea ce ține de concepția anacronică a reglementărilor perioadei!), a deschis noi rezerve de corupție. Se comercializează examene, se angajează în veselie rudele și activiștii politici, se personalizează decizii, se fură în programele europene, se raportează realizări de mucava etc. Corupția erodează o universitate. România nu trebuie să se consoleze cu constatarea că și în alte țări este corupție (îmi amintesc replica unui lider occidental dată unui responsabil carpatic: „corupție este și în alte țări, dar la voi este insuportabilă și vă ține săraci!”). Corupția trebuie combătută, dar nu doar în campanii împotriva lui x sau y, ci prin însăși organizarea sistemului de învățămînt superior. Philip G.Altbach oferă și aici un argument bun. „Procedurile (angajării în posturi universitare (n.n.)) trebuie să fie riguroase și meritocratice, iar instituțiile trebuie să aibă încredere că numai competența este recompensată” (p.75).
Autorul cărții The International Imperative in Higher Education argumentează că engleza a devenit limba universităților și aceasta condiționează recunoașterea internațională. Faptul rămâne indiscutabil. La noi apare, însă, mai nou, tendința deprecierii pregătirii lingvistice în unele universități consacrate. „Ajunge cu limbile!” este noua maximă. Se crede că, întrucât Europa unită este plurilinguală (ceea ce este de salutat!), putem să o lăsăm mai ușor cu limbile. Sau că o engleză stăpînită oarecum este destul. Și aici trebuie spuse câteva lucruri. Reducerea învățării limbilor în universități lovește tinerii care vin din familii cu venituri mici și care nu au avut șanse să învețe limbi străine în ore speciale. Apoi, pledează pentru reducerea limbilor universitari corigenți, poate chiar repetenți, la cunoașterea limbilor, unii inclusiv a limbii române. În fapt, nu poți face științe sociale la propriu fără a stăpâni engleza, germana, franceza, italiana, pe lângă limba maternă Nu ajungi departe – cum se vede cu ușurință în cazul unor naturaliști de astăzi – fără germană, franceză și, tot mai mult, rusă și chineză. În plus, România a câștigat atunci când a dat importanță învățării limbilor. Engleza trebuie însușită (desigur mai bine decît unii așa-ziși specialiști, care cred că o stăpînesc prin faptul că încropesc ceva!), dar nu este de ajuns. Philip G.Altbach aduce și aici o optică demnă de a fi subliniată când pledează pentru a se ține seama de trebuințele „comunităților științifice și intelectuale naționale”.