De răspunsul la întrebarea privind direcția în care se mișcă istoria actuală depinde adecvarea multor decizii din zilele noastre. Experți americani atrag atenția că se schimbă raporturile din lumea constituită în 1989. Zbigniew Brzezinski (Strategic Vision. America and the Crisis of Global Power, Basic Books, New York, 2012) vorbea de redistribuția puterii dinspre Vest spre Est. Henry Kissinger (World Order, Penguin, New York, 2014) a propus regândirea opțiunilor strategice într-o lume ce a devenit mai complicată. Chiar și conservatori militanți (vezi Robert Kagan, The World America Made, Alfred A.Knopff, New York, 2012) iau act de schimbarea ce se petrece. Nu mai amintesc analize (vezi Helmut Schmidt, Die Mächte der Zukunft. Gewiner und Verlierer in der Welt von morgen, Goldmann, München, 2006; Gerard Chaliand, Michel Jan, Vers un nouvel ordre du monde, Gallimard, Paris, 2013) ce au căutat să anticipeze ceea ce urmează.
Spre a ne da seama mai precis de ceea ce se petrece să aruncăm mai întîi o privire în trecutul apropiat. Eric Hobsbawn (în The Age of Extremes, Abacus, London, 1996), a arătat elocvent ce „lume” s-a prăbușit odată cu Primul Război Mondial – „civilizația occidentală a secolului al XIX-lea: această civilizație a fost capitalistă în economia ei; liberală în structura ei constituțională legală și constituțională; burgheză în imaginea caracteristicei ei clase hegemonice; glorioasă în înaintarea științei, cunoașterii și educației, în progresul material și moral; și profund convinsă de centralitatea Europei, locul de naștere al revoluțiilor în științe, arte, politică și industrie, a cărei economie s-a răspândit și ai cărei soldați au cucerit și subjugat cea mai mare parte a lumii; a cărei populație a crescut (incluzând vasta și crescânda scurgere a emigranților europeni și a descendenților lor) până la a atinge o treime din rasa umană și ale cărei state de pondere majoră au constituit sistemul politicii mondiale” (p.6). După primul război mondial, Europa a căzut sub dominația unor viziuni ce interpretează economia modernă în „termenii opoziției binare” – dintre un „capitalism”, ce intră în criza din 1929, și un „socialism”, impus de sus, într-o țară înapoiată – care a pregătit a doua conflagrație mondială.
Eric Hobsbawn a mai arătat ce „lume” s-a instalat în urma celui de Al Doilea Război Mondial: „douăzeci și cinci sau treizeci de ani de extraordinară creștere economică și transformare socială, care a schimbat societatea umană probabil mai profund decât orice altă perioadă de scurtime comparabilă” (p.6). Apoi, același istoric a descris „lumea” conturată după 1989: „ în lume criza a fost generală nu doar în sens economic, ci la fel de generală în politică. Colapsul regimurilor comuniste între Istria și Vladivostok nu numai că a generat o zonă enormă de nesiguranță politică, instabilitate, haos și război civil, dar a și distrus sistemul internațional ce a stabilizat relațiile internaționale în jur de patruzeci de ani. El a dezvăluit, de asemenea, caracterul precar al sistemelor politice interne care s-au bazat în esență pe această stabilitate. Tensiunile unor economii în turbulență au subminat sistemele politice ale democrației liberale, parlamentare sau prezidențiale, care au funcționat atât de bine în țările capitaliste dezvoltate de la Al Doilea Război Mondial încoace” (p.10).
Dacă vrem să discutăm despre zilele noastre, ne rămâne să lămurim în ce „lume” s-a intrat după 2010. Jürgen Habermas și Joseph Ratzinger (Dialektik der Säkularisierung. Über Vernunft und Religion, Herder, Freiburg, Basel, Wien, 2005) au arătat convingător că s-a pășit în „societatea postseculară”. Un alt istoric pătrunzător, Nial Ferguson, a vorbit, pe documente (vezi Civilisation. The West and the Rest, Alan Lane, London, New York, 2011), nu numai de răspîndirea creștinismului, ci și de proiectul conducerii chineze de a sprijini instituționalizarea creștinismului în China. Dată fiind ponderea – inclusiv demografică – a acestei țări, faptul ar putea avea consecințe vaste în orientările lumii.
În orice caz, în Europa și America au explodat preocupările de a da diagnosticul situației. Formule ca „societatea cunoașterii”, „societatea informației”, „societate cinică”, „societate a vidului moral”, „societate haotică”, „societate a minciunii”, „societate narcisică”, „societate a indiferenței”, „societate infantilă”, „societate mediatică”, „societate a riscului”, „societate cleptocratică” umplu spațiul mediatic, deși au nevoie încă de verificare.
Se poate capta însă cu mai mare siguranță ce ar fi desirabil în „lumea de după 2010”. Pe fondul eșecurilor neoliberalismului, care s-a crezut, la rândul lui, un fel de „sfârșit al istoriei”, a sosit ora restabilirii democrației în semnificația ei genuină. Mai este nevoie de reconstrucția sistemului relațiilor internaționale ca urmare a reconfigurării supraputerilor și, desigur, ca urmare a noilor amenințări: recesiunea continuă, slaba integrare socială a noilor generații, tensiunile geopolitice, terorismul cu bază confesională. În sfârșit, este nevoie de revenirea la proiectul european inițial, sintetizat deja în Tratatul de la Roma (1957) – cel al unei Europe a cetățenilor, a subsidiarității și democrației, ca premisă a revenirii Europei unite printre actorii principali ai lumii.
2.
Situația lumii din momentul de față se lasă greu prinsă într-o formulă simplă, de felul clișeelor căutate de noii adepți ai dogmelor. Câteva certitudini există, totuși.
Prima este că dependența țărilor de „societatea mondială (Weltgesellschaft)”, conceptualizată de Niklas Luhmann (Die Gesellschaft der Gesellschaft, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1998), s-a confirmat. Această dependență a fost perceptibilă atunci cînd s-au demantelat uniuni create după primul război mondial și, cum s-a sesizat în ultimele luni, în trepidațiile ce au urmat moderării de mult anunțate a ritmului de creștere în China și, desigur, reducerii cererii în Europa, ca și noii situații rezultate din comerțul cu petrol.
A doua este că dezvoltarea unei țări nu se atinge doar prin intervenție din exterior. Oricîți de mulți bani se pun la dispoziție, dezvoltarea proprie vine în fond din politici interne adecvate. Statul național și-a reconfirmat, încă o dată, rolul în dezvoltare, și nu numai. Democrația are în cadrul național (vezi Pierre Mannent, La raison des nations. Reflexions sut la democratie en Europe, Gallimard, Paris, 2006) una din condițiile posibilității ei.
A treia este că se reașează puterile conducătoare ale lumii. După 2010 lumea este în schimbare (vezi Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, București, 2013) și prezintă o supraputere hegemonică, noi supraputeri economice, militare, politice și culturale și noi puteri emergente – care participă, prin forța lucrurilor, mai mult decît celelalte țări la ordinea globală lumii și imprimă direcția evenimentelor și, pînă la urmă, sensul istoriei.
3.
Sensul istoriei este o temă presantă. Scheme vechi de a-i face față – sensul istoriei imprimat de mari conducători, de curente vizionare, de clase sociale cu pondere, de națiuni majore – s-au prăbușit contrazise de evenimente. Subiecți ai istoriei în format mic – indivizi excepționali – sau în format mare – curente, clase sociale, națiuni – nu se mai confirmă. Toți aceștia depind, la rîndul lor, de altceva. Interacțiunile sînt veritabilul teren pe care se constituie direcția evenimentelor – interacțiuni economice, militare, instituționale, culturale, ce pot fi abordate cu oarecare aproximare ca interacțiuni comunicaționale.
Așa stând lucrurile, captarea direcției evoluției pretinde noi clarificări conceptuale și metodologii aduse la zi. Nu mai putem lăsa la o parte fără pierderi „mediile de socializare” ale lui Parsons, nu mai putem trece peste „teoria sistemelor sociale” a lui Luhmann, nu mai putem ocoli „autopoieza” lui Maturana, nu mai putem ignora ceea ce Gadamer ne-a spus despre „tradiție”, nu mai putem ocoli „teoria acțiunii comunicative” a lui Habermas, nu mai putem ignora „cotitura culturală” semnalată de Tennbruck, nu ne putem permite, fără costuri mari, să trecem pe lîngă noile cercetări ale minții (mind) și vieții spirituale.
Din păcate, examinarea stării și direcției evenimentelor se face la noi mai mult impresionist și duce la păreri ce nu angajează la nimic. De multe ori, autorii nici nu se mai obosesc să le publice – pesemne spre a putea fi schimbate la orice oră. Destul să observăm cîtă tautologie și cîte vorbe s-au consumat pentru „cazul Ucrainei”; abia cîțiva dintre cei care am intervenit am făcut-o în texte publicate și am spus de la început că SUA, Rusia și Uniunea Europeană vor ajunge la un moment dat la o înțelegere.
Oricum, în examinarea metodică a situației actuale, operez cu o generalizare teoretică ce privește „societatea mondială” ca ansamblu de relații de competiție, cooperare, într-un sens larg de comunicare, lasă să fie delimitate patru sisteme ce afectează sensul evoluției. Am în vedere sistemul economic – în care includ și subsistemul știință și tehnologie; sistemul militar – în care includ și subsistemul serviciilor secrete; sistemul politic – în care includ și democrația, diferențierea democrațiilor și relația dintre guvernare și guvernanță; și sistemul cultural – în care includ și situația drepturilor omului și legătura lăuntrică dintre acestea drepturi și schimbările sociale.
Din această abordare a societății ca interacțiune de sisteme nu rezultă că am fi târâți într-o lume dominată de structuri – chiar dacă este răspîndit clișeul după care sistemele covârșesc astăzi oamenii. Structurile sînt reale, dar la fel de reali sînt și cei care le dirijează. La o descriere precisă rezultă mai curînd o geometrie variabilă a lumii, tabloul global fiind posibil doar ca unul cu deplasări continue de planuri, dar o geometrie variabilă dependentă de actori identificabili. Aceștia sînt numeroși, dar, spus cît se poate de direct, lumea în care s-a intrat este o lume în care supraputerile au cel mai mare impact asupra evenimentelor.
Care este tabloul supraputerilor? La ce ne putem aștepta?
4.
Din punct de vedere economic, în deceniul ce vine, Statele Unite ale Americii vor fi avangarda tehnologică, cel mai căutat partener și cu cea mai considerabilă capacitate de autoînnoire. America stă pe principii de organizare ce întrețin cea mai susținută dinamică în societate – principii ce combină individualismul cu democrația într-un chip care, așa cum știm de la Max Weber, nu poate fi repetat. America dispune de acumulări unice, ce-i conferă întîietatea. Nu de mult, Fareed Zacharia (în The Post-American World, W.W.Norton & Company, New York, London, 2012) vorbea de vigoarea neobișnuită a societății americane și de rolul proeminent la universităților de prim plan în a o asigura.
Mai mult ca oricînd, Statele Unite au deplasat mari cantități de dolari în exterior și etalează, după 2007, nevoi de creditare. America rămîne însă terenul valorificării cu înalt randament a investițiilor, cel mai atrăgător pentru capital ventures.
China este de cîțiva ani nu numai țara care s-a schimbat cel mai mult, dar și țara care a schimbat cel mai mult lumea. Ea a devenit în 2009 cel mai mare exportator dintre țări. China are nevoie însă de resurse de materii prime și energie cu mult peste ceea ce deține între frontierele proprii. Ea are nevoie de piețe de desfacere, după ce a revenit recent în poziția de cel mai mare producător al lumii, după mai bine de două secole. Nu este de mirare că prezența investițiilor, personalului, inițiativelor chineze în dezvoltarea din țările Africii (cu peste 75 de miliarde usd) este doar în urma Americii, că în Europa și în cele două Americi capitalul și băncile chineze se consolidează neîncetat. China luptă cu ameliorarea indicatorului producției pe cap de locuitor și, desigur, cu ridicarea nivelului tehnologic. Ea procedează acum la consolidarea pieței interne, prin mărirea consumului, ceea ce va avea repercusiuni încă necalculate pe întregul glob. Faptul că fiecare al cincilea om pe Pămînt este chinez și că o populație tot mai pregătită acționează pentru modernizare are implicații enorme.
SUA nu pot fi egalate în viitorul apropiat ca forță economică, dar ca volum al producției secondează în acest moment China, ambele desprinzându-se ca supraputeri economice. Ocuparea forței de muncă de dimensiuni incomparabile – 780 de milioane de lucrători în China, față de 448 milioane în India, 157 milioane în SUA, 111 milioane în Indonezia – conferă marii țări de la Răsărit perspective aparte în mișcarea economiei mondiale.
Celor două supraputeri economice li se alătură Uniunea Europeană, ca cel mai mare exportator al lumii. Cazul Greciei semnalează, însă, că disparitățile de dezvoltare din Europa unită reclamă soluții pe care neoliberalismul actual nu le poate oferi. Răsăritul a rămas o problemă nerezolvată; emigrația fără precedent a populației din România, Bulgaria și alte țări nu este soluția propriu-zisă. A devenit clar că, așa cum însăși promotorii privatizărilor pe scară mare (Jeffrey D.Sachs, La fine della poverta. Comme i paesi ricchi potrebbero eliminare defitivamente la miseria dal pianetta, Mondadori, Milano, 2005, pp.140-157) au subliniat, aplicarea „terapiei de șoc” fără mari investiții ce asigură competitivitate nu are cum să dea rezultate în timp real. În Europa Centrală, Ungaria și Polonia caută mai nou rezolvări pe cont propriu pentru energie și finanțare. Uniunea Europeană are nevoie evidentă de renunțarea la austeritate, de democratizare și debirocratizare și, de la început, de noi criterii de selecție a personalului decident și de inovație instituțională.
Educația înregistrează azi cea mai spectaculoasă dezvoltare în China. SUA au, în continuare, cel mai puternic sistem – cel puțin prin performanțele în cercetarea științifică, înnoirea tehnologică, forța specializărilor, randament în producție. China a trecut cu uimitoare iuțeală de la o țară lovită de iliterație la o țară care are abandon școlar procentual mai mic decît unele țări europene (România, de pildă) și opera în 2015 cu peste 33 milioane de studenți, peste 22 milioane de elevi la școli vocaționale, cu 290 de milioane de oameni în formare continuă, cu o populație de licențiați de 145 milioane și cu o deschidere fără rețineri față de soluțiile educaționale moderne. Perspectiva de a deveni „the World’s Leading Human Ressources Power” (Hu Angang, China in 2020. A New Type of Superpower, Brookings Institution Press, Washington DC, 2011, pp.80-94) este apropiată. Europa are de rezolvat ieșirea din erorile datorate aplicării neoliberale a programelor PISA și Bologna (vezi Julian Nida-Rümelin și Klaus Zierer, Auf dem Weg in eine neue deutsche Bildungskatastrophe. Zwölf unangenehme Wahrheiten, Herder, Freiburg im Breisgau, 2015) pentru a-și putea repune în valoare atuurile propriei educații, care i-a conferit altădată întîietatea pe glob.
Aceeași repoziționare se petrece în știință și tehnologie. Numai SUA (cu 1,5 milioane) și China (cu 1,9 milioane) aveau în 2009 peste un milion de ceretători cuprinși în Research and Development. Educați în știință și tehnologie la nivel universitar în China erau 20 de milioane de persoane, în SUA 17 milioane. În China se caută și se aplică cele mai fructuoase metode de măsurare a travaliului. Ca producție de cercetări, China a trecut în 2008 înaintea Angliei, Germaniei și Japoniei, devenind a doua forță a lumii, în vreme ce distanța de SUA s-a mișcorat de la 9,5 ori în 2000, la 4,3 în 2007. În 2007 China a depășit Japonia la efectivul de computere în funcțiune și a redus la 3,2 ori distanța de SUA. Cu 300 de milioane de conectați la Internet China a trecut pe primul loc în lume. Este de observat că în China se folosesc în manieră foarte eficace avantajele globalizării.
*
Din punctul de vedere militar, SUA și Rusia se detașează ca supraputeri nucleare, cu capacități incomparabile de intervenție și descurajare. De la un anumit nivel, de altfel, compararea capacităților nici nu mai are relevanță practică, capacitățile de lovire fiind devastatoare.
China urcă rapid alături de cele două supraputeri, prin articularea flotei navale (cu portavioane și submarine nucleare), a aviației (incluzînd nave spațiale și sateliți) și armelor celor mai perfecționate de acțiune la distanță. Recent, China a devenit al doilea generator de cercetări științifice și tehnologice în lume și a intrat în cursa fabricării de avioane de mare capacitate. Franța și Marea Britanie continuă să fie puteri nucleare ce justifică pretenții la un rol global.
O problemă care a apărut se referă la schimbarea purtării războiului. Odată cu terorismul, poți avea armele cele mai sofisticate, fără să poți anihila atacatorul, ce se strecoară prin aglomerații urbane, rețele informaționale și bancare și, pe deasupra, este gata să moară într-o explozie nimicitoare. Așa stînd lucrurile, se dezvoltă rapid controalele – controale ale rețelelor bancare, ale rețelelor de comunicație, ale mobilităților. Sîntem deja în mediul concurenței dintre garanțiile juridice ale libertăților, ce rămîn în urmă față de tehnologii, și capacitatea enormă a tehnologiilor de a supraveghea cetățenii în detaliile vieții (Eric Schmidt, Jared Cohen, The New Digital Age. Reshaping the Future of People, Nations and Business, John Murray, London, 2014). Serviciile secrete au căpătat astfel un ascendent în societățile de azi. Sub acest aspect, supraputerile au avans, dar Germania, Israel, Marea Britanie, Franța au, de asemenea, calibru.
*
Din punctul de vedere politic, SUA vor continua să exercite cea mai mare influență în lume. Îi asigură această poziție soliditatea verificată a instituțiilor democratice, participarea la încheierea războaielor mondiale și a altor conflicte de pe glob, preeminența lor economică, militară și culturală, capacitatea de autoînnoire.
China, însă, cu programul schimbărilor instituționale odată cu restructurarea economiei – cum însăși Hillary Clinton (Hard Choices, Simon & Schuster, New York, 2014) a sesizat – atrage țări care au angajat propria dezvoltare. Deschiderea (the opening-up) spre lume, învățarea din cele mai bune experiențe, ocuparea unei forțe de muncă de dimensiuni fără egal, contactele cu diferite țări (500 de milioane de turiști chinezi vizitează alte țări în patru ani), însușirea limbilor străine (analize franceze spun că deja 29% dintre chinezi vorbesc încă o limbă) asigură propulsia celei mai populate țări. În plus, diplomația „armoniei” are atracție certă.
Prin resursele de care dispune și prin tradiție, Rusia întreține întinse relații pe glob și caută să atragă prin diplomația „echilibrului”. Și alte țări atrag prin calitatea înaltă a gândirii tehnologice și calitatea vieții, mai nou, prin deschiderea înțeleaptă față de imigranți (Germania), tradiții intelectuale (Franța), diplomația exersată (Anglia), know how (Israel), resurse naturale, chiar dacă nu afișează ambiții cuprinzătoare.
Nu este posibilă economie puternică fără piață ca regulator, nu este posibilă economie de piață fără democrație, chiar dacă din economia de piață nu rezultă neapărat democrație. Democratizarea nu este facultativă. Se observă că statele occidentale operează cu democrație liberală și stat național puternic. Statele satelite operează cu democrație liberală, dar statele rămîn în unele cazuri fragile.
Rusia actuală a adoptat „the third way”, între autoritarismul tradiției ruse și democratizarea occidentală (Richard Sakwa, Putin. Russia s Choice, Routledge, London, 2008, Part 3). După anii dificili ce au precedat formarea Federației Ruse, reintegrarea societății în jurul „unității naționale, patriotismului și guvernului central puternic” și, cu aceasta, articularea unei puteri de stat solide, ce respinge „dictatura” și „totalitarismul”, dar vrea să se plaseze deasupra democrației liberale (Steven Lee Myers. Putin – der neue Zar. Seine Politik – Sein Russland, Orel Füssli, Zürich, 2016, p.231-232) revin în prim plan.
China de astăzi păstrează ideea „democrației cu caracteristici chineze”, dar consideră că „și dacă are caracteristici chineze, democrația nu poate fi separată e alegeri și competiție.Democrația consultativă este, desigur, foarte importantă, dar consultarea nu este echivalentă cu excluderea alegerilor” (Yu Keping, How to Achieve Orderly Democracy, în „Beijing News”, 13 iulie 2014). China îmbrățișează programatic „echilibrul” dintre „democrație și domnia legii”, „consultare și egalitate”, „participare și ordine”, „eficiență și justiție”, „drepturi individuale și drepturi publie” ca parte a „dezvoltării democratice”.
Este limpede că supraputerile lumii se revendică din democrație pe o gamă ce trece de la democrația liberală a Americii, din care se inspiră multe alte țări, la democrația subordonată intereselor de putere, din Rusia, și „democrația echilibrului” din China, care exercită, la rîndul lor, influențe. Diferențierea democrațiilor este, în orice caz, o trăsătură evidentă a lumii actuale, care este prelucrată mai mult sau mai puțin polemic în relațiile internaționale de astăzi. Democrația – cum a arătat elocvent Norberto Bobbio (Il futuro della democrazia, Einaudi, Torino, 1995) – are criterii minimale: existența de proceduri de decizie; suficient de mulți cetățeni decid, chiar dacă omnicrația nu este ideal; se aplică regula majorității; cei care aleg au în față alternative reale; cetățenii se bucură de drepturi și libertăți intangibile – de care ar trebui să țină seama în evaluarea situațiilor.
Trei chestiuni nu permit relativizarea. Prima este aceea că nu orice democrație este compatibilă cu dezvoltarea. Joseph Stiglitz a argumentat suficient (în Joseph Stiglitz, La globalizzazione e suoi oppositori, Einaudi, Torino, 2002) că nu dau rezultate, în condițiile globalizării, nici guvernele „debile” și nici cele „invadante”. A doua este aceea, că guvernanța și guvernarea nu se lasă substituite una de alta. Fără a fi încadrată de guvernare democratică (vezi Andrei Marga, Guvernanță și guvernare, Un viraj al democrației?, Compania, București, 2013), guvernanța dizolvă democrația. A treia este că democrația liberală dă ea însăși rezultate numai dacă presupune meritocrația. Cum se observă în multe cazuri de astăzi, personalul selectat în mod improvizat, la limită corupt sau ajuns în funcții prin accidentele istoriei, slăbește pînă la urmă și cea mai liberală democrație, după cum democrații oligarhice sînt salvate de vârfuri alese atent.
Cei care se opun democrației sau o instrumentează nu sînt neglijabili, nici ca număr și nici ca forță. Istoria ne oferă suficiente exemple pentru a putea spune că democrația nu învinge niciodată pentru totdeauna, că democrația presupune democrați care o întrețin. Triumfurile ei sînt atunci cînd este practicată efectiv, nu doar ca tehnică de alegere periodică a reprezentanților, ci, cum spunea John Dewey (în The Ethic of Democracy, 1898), ca „formă de viață”.
*
Din punctul de vedere cultural, ceea ce numim cultura euroamericană își valorifică, în continuare, avantajele care au adus-o în centrul culturii umanității – orientarea spre „viața bună”, spre adevăr verificat în experiență, spre viață socială încadrată de norme universale, spre comunicare, spre performanțe. Dar pentru prima oară în istorie, cultura noastră, euro-americană, întâlnește o cultură – cea chineză – de o magnitudine neobișnuită, cu cea mai vorbită limbă pe glob și cu înfăptuiri competitive.
Cultura chineză este răspândită astăzi pe toate continentele, între altele, de o rețea de instituții ce nu are echivalent ca amploare și organizare. În 2015 în rețeaua Hanban operau 475 de Confucius Institutes amplasate pe glob, 851 de clase Confucius, în 126 de țări, iar peste 100000 de specialiști chinezi asistaseră activitățile, la acea dată peste un milion de studenți din alte țări absolvind pregătirea în limba chineză.
Rezultat al valorificării vestigiilor unei istorii lungi (abia cultura evreilor, dintre culturile popoarelor păstrate până în zilele noastre, îi stă alături!), cultura chineză pătrunde în educația generală din tot mai multe locuri ale lumii. Devine tot mai limpede că figura sa tutelară, Confucius, nu a lăsat mai puțin decât Socrate, chiar dacă a vorbit înainte de descoperitorul maieuticii, iar ceea ce a făcut pentru poporul său și umanitate stă alături de ceea ce au făcut Moise sau Cicero.
Confucius a elaborat conceptul de „ren”, prin care a avut în vedere tot ceea ce trebuie să caracterizeze oamenii într-o comunitate pentru a trăi în „armonie” cu sine și cu ceilalți: „omenia, bunătatea, bunăvoința” sau, mai descriptiv, „modestia, diligența, dragostea de învățătură și perfecționarea continuă, curajul, altruismul, considerația față de semeni” (Ion Buzatu, Viața și gândirea lui Confucius, Meteor Press, București, 2009, p.66). Confucius a conceput „educația” ca acțiune pe trei planuri; etic – formarea „caracterului”, intelectual – însușirea cunoștințelor din „artele” timpului, aplicativ – probarea în practică a cunoștințelor dobândite, în cadrul a ceea ce se numește acum „dialogul interactiv” (p.72). Confucius a considerat că societatea are nevoie de o organizare piramidală impusă de considerente de virtute și a pledat pentru evitarea exceselor și a măsurilor discreționare prin cultivarea „căii de mijloc” (p.75). Confucius a conceput guvernarea ca acțiune pe trei planuri: stimularea muncii și creației prin diviziunea muncii, aprecierea și premierea celor harnici, sancționarea celor leneși, încurajarea activităților artistice în afara timpului de lucru; promovarea cinstei ca valoare de bază; respectul cutumelor (p.80). Confucius a conceput justiția în opoziție cu simpla respectare a ierarhiei din societate, ca un fel de procedură de cântărire a probelor pentru a stabili imparțial cauzele faptelor.
Dacă ne întoarcem în trecut, pentru a observa anticipările iniţiale ale marilor gânditori moderni care au conceput statul pe o temelie morală – plecând de la Rawls și Habermas, înapoi, spre Dewey, Jefferson, Kant, Vico – atunci ne putem opri la Analectele lui Confucius. Este destul să observăm câteva maxime. „Acela care îşi conduce statul pe o bază morală va fi susţinut de popor, tocmai cum steaua polară este înconjurată de toate celelalte stele”. Confucius a sesizat cu claritate legătura dintre moralitate şi motivarea cetăţenilor. El a preţuit până la exaltare importanţa „virtuţilor” cetăţeneşti și a pledat pentru guvernarea prin virtute. „Condus prin edicte şi pedepse, poporul va şti doar cum să se ferească de tulburare, dar nu va avea un simţ al ruşinii. Ghidat de virtuţi şi ritualuri, oamenii vor avea un simţ al ruşinii, dar vor şti şi cum să îşi corecteze greşelile ce provin din acordul lor”. Ca temelie sigură a „virtuţilor”, Confucius a văzut „integritatea”: „Existenţa omului rezidă în integritatea sa. Un om lipsit de integritate poate exista doar prin norocul său”. Autorul Analectelor a apăsat cât se poate de explicit pe diferenţa dintre „gentlemen” şi „omul mărunt (petty man)”: „Un domn/gentleman este întotdeauna cu vederi largi, în vreme ce un om mărunt este mereu plin de anxietate”, fiind absorbit de interese egoiste.
Despre Confucius sinologii ne spun (vezi Anna Eva Budura, Țara simbolurilor. De la Confucius la Mao Zedong, Paideia, Bueucrești, 1999) că a fost omul „care a reunit în propria persoană elementele componente ale caracterului chinez și tot ceea ce este etern în ființa acestui popor” (p.184). Nici astăzi ceea ce se petrece în marea țară de la Răsărit nu se poate înțelege fără Confucius. Se vorbește chiar de un „Confucian state” (vezi Yu Dan, Confucius from the Heart. Ancient Wisdom for Today’s World, Macmillan, New York, London, 2009) ce valorifică acea „xinde” – un fel de înțelepciune, de rezolvări pentru minte și inimă deopotrivă, de adevăruri la îndemâna fiecărui om, a căror urmare face „viața fericită” – profilată de Confucius.
Mai trebuie luat în seamă faptul că ceea ce se numește „cultura confucianistă” domină nu doar China actuală, ci și Japonia, Coreea de Sud și mari porțiuni din Asia de Sud-Est, după cum este inclusă deja în pregătirea pentru business din Anglia, Australia și numeroase alte țări. Manageri de firme cu acțiune globală mărturiseau cât de mult i-a inspirat Confucius cînd au adoptat devize ca „o minte hotărîtă este cheia succesului”, „compania este suma angajaților săi”, „managementul se face cu oameni”, „personalitatea înseamnă simț al responsabilității, în primul rînd”, „aspirația, hotărîrea și responsabilitatea managerului fac una”.
Uniunea Europeană deține un capital de valori ce sunt, prin tradiție, cele mai atrăgătoare. Ceea ce-i compune specificul – știința modernă, evaluarea activităților și instituțiilor prin prisma randamentului, conceperea libertății ca autonomie, drepturile inalienabile ale persoanei, plasarea voinței politice în democrația deliberativă, recunoașterea unui sens imanent vieții – nu are importanță doar istorică, ci rămîne reper al umanității. Dar “criza imigranților”, cu tragediile ei, a arătat din nou că lucrurile nu sînt în ordine în revendicarea apartenenței creștine a Europei. Pledoariile pentru „închidere cu orice preț la granițe” nu avantajează continentul. Nu migrația și faptul că Europa se preocupă de propria apărare sînt aici alarmante, cît lipsa uimitoare a unei coordonări înțelepte și a deciziilor administrative corespunzătoare în Uniunea Europeană.
Se trăiește încă scindarea ce s-a produs în secolul al XIX-lea dintre apărătorii drepturilor omului și aspiranții la schimbări în societate. Cele două au trecut în mîini diferite și au rămas astfel o vreme. Recunoscute tot mai larg în epoca postbelică, drepturile omului au devenit, juridic vorbind, fundament al democrațiilor de astăzi, iar schimbările din societate tind să le asume.
O discuție interesantă s-a deschis în SUA și Germania cu privire la repunerea în legătură a democrației cu meritocrația. Stefan Halper (cu The Beijing Consensus. How China’s Authoritarian Model Will Dominate the Twenty-First Century, Basic Books, New York, 2010) a argumentat că în condițiile infirmării prognozei triumfului general al democrației liberale și a „sfîrșitului istoriei”, formulată de Francis Fukuyama, forma de conducere meritocratică propusă de confucianism va trebui luată în serios. Ea atrage deja țări în curs de dezvoltare. În orice caz, rămîne valabilă teza că economia de piață și democrația merg mînă în mînă, doar că apare o diferențiere între democrație marketizată și democrație autoritară însoțită de creștere economică, stabilitate, ameliorare a condițiilor de viață, cu prețul limitărilor”. Daniel A.Bell (cu China and Democracy. What America’s flawed democracy could learn from China’s one party-rule, în Christian Science Monitor, 24.12.2012) face un pas mai departe. El contrapune conducerea pe care o socotește „meritocratică” – adică recrutată după competență și capacitate de decizie politică – conducerii recrutată în funcție de bugetele campaniilor electorale și marketizare. Cu încă un pas, Helmut Willke (cu Demokratie in Zeiten der Konfusion, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2014) trage această concluzie: „nu este o ironie faptul că modelul chinez și-a arătat tăria, cu toate limitările și dezavantajele sale, tocmai acolo unde democrația evidențiază slăbiciuni centrale: capacitatea strategică și capacitatea de învățare sistemică. Prin capacitate strategică avem în vedere capacitatea de a stabili scopuri sistemice pe termen lung, dincolo de măsuri punctuale și management de criză miop, prin calități și competențe critice față de starea unei societăți, ce pot fi construite în cadrul unor coridoare de dezvoltare…. Baza pentru aceasta este o capacitate de învățare ce se orientează către logica și dinamica întregului sistem și nu spre cunoașterea detaliată a momentelor particulare izolate” (p.96). Helmut Willke vede soluția în „diferențierea și specializarea conform domeniilor tematice dintr-o societate” avînd în vedere faptul că, pe de o parte, cetățeanul este interesat totdeauna, cu precădere, de anumite teme și, pe de altă parte, nu există constrîngerea obiectivă la aplicarea principiilor democratice la nivelul societății ca întreg. S-ar putea realiza o „diferențiere a competenței de decizie <de jos>” prin intermediul NGO, grupelor de interese, mișcărilor sociale, ce creează o cunoștință în contrapondere la cea a autorității, și o „diferențiere a competenței <de sus>” prin delegarea de competențe de la Parlament spre instituții, după modelul băncilor centrale”. Cele două modele nu rămîn stagnante, imuabile, ci „învață” din experiențe concludente.
Europa unită înfruntă o problemă neașteptată privind recunoașterea. Bunăoară, cercetările americane, atașate fără îndoială proiectului unificării europene semnalează faptul că realizarea instituțională a Europei progresează prea lent (Glyn Morgan, The Idea of an European Superstate: Public Justification and European Integration, Princeton University Press, 2007). Din punctul de vedere al Chinei (Yu Sui, China in a Changing World, Foreign Languages Press, Beijing, 2015), se văd Germania, Franța, Anglia, Italia, dar nu se vede destul Uniunea Europeană. Din punctul de vedere israelian, Europa nu s-a despărțit prin lămuriri duse pînă la capăt de trecutul ei (Yirmiahu Yovel, Dark Ridle: Hegel, Nietzsche and the Jews, Polity, Cambridge, 1996), încît este obstacolată din interior. Iar schimbările din nordul Africii au prins Uniunea Europeană pe picior greșit!
5.
Așa arată, sintetic descris, jocul la vârf al supraputerilor – în tandem sau, după caz, în triunghi sau o altă figură geometrică. Se poate spune că intuiția lui Metternich cu privire la configurarea lumii în funcție de relația celor mai mari puteri a revenit în actualitate. Iar maxima lui Bismarck – atunci când sunt cinci puteri, o putere procedează rațional dacă este alături de cel puțin alte două – inspiră diferiții actori.
Este limpede că, „jocul lumii” fiind decis în continuare economic și militar, se revine, deocamdată, la lumea în trei, pe care au teoretizat-o Helmut Schmidt sau Henry Kissinger. SUA, China și Rusia sunt acum în față atunci când este vorba de aranjamente strategico-militare ce afectează direct ordinea globală. Celălalt candidat, Uniunea Europeană, ca întreg, neavând politică externă elaborată și nici armată proprie, va conta intermitent în crizele ce vin. Germania sau Anglia sau Franța vor înclina balanța soluțiilor, iar Polonia, Italia și Spania nu pot fi ignorate.
Lumea – în trei sau trei plus câțiva – se face, însă, pe un fond schimbat. Trei caracteristici sunt noi.
Prima este uzura confruntării dintre socialismul oriental și capitalismul liberal. După mai bine de o sută de ani, intervine această uzură. Nimeni cu pondere nu cultivă astăzi etatizarea sistematică a proprietății. Nimeni nu mai concepe statul ca simplu păzitor de reguli. Soluțiile sociale nu mai sunt apanajul socialiștilor și al Răsăritului, iar valorificarea inițiativei private și economia de piață nu au rămas doar în Vest, la liberali și creștin-democrați. Țările din Asia au îmbrățișat cu succes impresionant economia de piață și tot mai clar statul de drept.
A doua caracteristică este aceea că proiectul modern de societate înaintează în istorie – în pofida național-socialismului și sateliților săi, care au vrut să-l anihileze – și s-a intrat în societăți de un tip schimbat. Proprietatea privată, economia de piață, statul de drept, libertățile individuale, pluralismul, democrația, informarea, comunicarea, calitatea vieții se dovedesc a fi în conexiuni mult mai complicate decât s-a gândit în secolele al XIX-lea și al XX-lea. În jurul lor se va lansa curând noua competiție a viziunilor. O nouă examinare precisă, de natura teoriei societății (sociologie generală), a tipurilor de societate și a mersului istoriei ocupă deja scena cercetărilor sistematice.
A treia caracteristică este aceea că libertățile individuale și drepturile omului vor prevala în anii ce vin, iar problema dezvoltării – economice și instituționale – va păstra întâietatea. Vor fi diferențe de abordare – China, de pildă, insistă să fie luate în seamă împreună, conform proclamațiilor Națiunilor Unite, drepturile politice, economice și sociale (vezi Liu Jie, Human Rights. China’s Road, China International Press, Beijing, 2014) – dar revendicarea va fi din fiecare.
Terorismul va pune însă la încercare soliditatea societăților deschise și va fi periculos. El va profita de posibilitățile de lovire aduse de „era digitală” și va încerca să coaguleze nemulțumiții din diverse locuri, cum arată deja Statul Islamic. Lumea civilizată însă are la îndemînă calea de a contracara pericolele prin solidaritatea explicită dintre SUA, China, Rusia și alte țări. Importanța „răspunderii” ca valoare etică și juridică va crește. „Blocurile” nu mai sunt socotite condiție a solidarizării și, în măsura în care vor evolua, vor ține seama de această coordonată.
6.
Cum se vor raporta cele trei supraputeri una la alta în zonele de atingere directă? Cum se vor raporta în spațiul global? Răspund folosindu-mă și de remarcabile cărți din China, care satisface interesul de a cunoaște – în continuarea analizelor americane, germane și franceze – cum văd analizele de la baza deciziilor Chinei geometria supraputerilor („major-powers”, în limbajul Beijing-ului).
Dosarul raportului la frontiere, s-a schimbat. În 1973, Statele Unite au putut fructifica voința de profilare a Chinei, căci izbucniseră nu numai conflictul ambițiilor ideologice între Uniunea Sovietică (Hrușciov) și China (Mao Zedong), ci și divergențe la frontieră. Acum peisajul arată diferit. Chinezii spun că Tratatul în vigoare între cele două țări asigură „bună vecinătate, prietenie și cooperare” și favorizează „relații model pentru mari puteri” (Yu Sui, op.cit, pp.309-312). În schimb, în Marea Chinei de Sud, SUA și China au o problemă, pe care Hillary Clinton nu a ocolit-o: China vrea să recupereze insule, iar SUA sunt legate prin tratate cu țările din regiune, care se tem de anvergura Chinei. Pe de altă parte, extinderea spre Răsărit a NATO este resimțită de Rusia ca intrare pe centura propriei securități, iar China o privește ca manifestare a ceea ce critică – „hegemonismul” și „unilateralismul” (Yu Sui, op.cit, pp. 126-129).
Din asemenea fricțiuni pot rezulta diferite scenarii pentru anii ce vin. Mai probabil mi se pare, în pofida polemicii ocazionale – scenariul negocierilor. China are nevoie de calm în exterior pentru a-și asigura ridicate ritmuri economice și dezvoltarea instituțională, Rusia are nevoie de timp pentru a-și moderniza industria și a-și reface statutul de altădată, SUA vor să evite coalizări internaționale care să favorizeze, fie și indirect, terorismul și alte amenințări ale ordinii. De aceea, atingerile directe ale celor trei pot afecta într-un moment sau altul, dar nu vor modifica relațiile actuale ale supraputerilor.
7.
Ceea ce va decide va fi influența în sfera globală. Supraputerile au de abordat ordinea actuală a lumii. SUA apără o „ordine a lumii” înscrisă în tratate, dar ar vrea ca Rusia să o accepte, iar China să pună umărul la apărarea ei. Rusia nu acceptă ordinea existentă, socotind că o dezavantajează, dar nu are puterea de odinioară de a forța decizia, chiar dacă aspirația ei stăruitoare rămâne discuția directă cu SUA. Până în acest moment, China nu a accceptat invitația de a asuma răspunderi pentru o „ordine mondială” pe care declară că nu a generat-o, dar își asumă construirea unei „noi ordini mondiale”. China a separat politica externă de rivalități ale viziunilor și respinge „lumea unipolară”, dar nu trece sub tăcere faptul că fără susținerea SUA nu este posibilă „o nouă ordine mondială” (Yu Sui, p.27).
Care dintre țări va reuși să mobilizeze aliați în spațiul global va prevala. Vor fi importante, pe lângă țările amintite, Japonia, India, Turcia, Brazilia, Africa de Sud, țări ce recâștigă sau câștigă, în premieră, rang de puteri. Poziția lor va cântări greu în balanță. La acestea se vor adăuga Kazahstanul, Azerbaidjanul, Egiptul, Iranul, Arabia Saudită și Nigeria, care vor influența evenimente regionale.
Nu vor fi victorii unilaterale durabile în spațiul în care se decide ordinea lumii. În definitiv, creșterea populației a adus pretutindeni pe scenă generații noi, ale căror opțiuni rămîn încă în bună măsură deschise. Pe de altă parte, aspirația spre altceva este răspândită în generațiile active astăzi, dar împreună cu precauția, iar forța de a schimba stările de lucruri este distribuită. Cel mai probabil, va fi o lume ce va invoca multilateralismul, o lume agitată, dar fără ciocniri la nivelul supraputerilor. Fiecare știe bine că se câștigă prea puțin din astfel de ciocniri.
8.
Astăzi se trăiesc efectele reperabile ale sancțiunilor economice aplicate în relațiile internaționale și spectrul unei noi recesiuni economice. Nu se poate renunța la principii nici în relațiile dintre state, dar vor trebui găsite alte forme de retorsiune decît aplicarea de sancțiuni economice sau cel puțin trecerea lor sub autoritatea Națiunilor Unite. Este vizibil încă o dată că în relația celor mai mari puteri sancțiunile economice nu schimbă stările de lucruri. Ele pot fi chiar contraproductive, creând de fapt premise pentru crize economice cu efecte perverse. Politica prețului petrolului din ultimul an este o dovadă. Toți cei implicați ajung, direct sau indirect, să piardă.
În cursul anului ce urmează se joacă momente mai mult decât importante pentru orientarea lumii. Opțiunile pe care experții americani și institutele de cercetări le-au pregătit pentru competiția în vederea ocupării Casei Albe vor avea impactul cel mai larg. Articularea unei noi abordări americane – alternativă la ceea ce a reprezentat George W.Bush: unipolarism, unilateralism și interpretarea relațiilor internaționale ca simplă aplicare a ideologiei neoliberalismului – va avea loc. China își va prezenta teoria „noului tip de supraputere” și strategia „win-win” , ca parte a „visului chinez (Chinese dream)”, cu care experții chinezi și institutele ce pregătesc programele Chinei au început să obișnuiască lumea (vezi Hu Angang, China in 2020. A New Type of Superpower, Brookings Institution Press, Washington DC, 2011). Rusia va căuta să extindă cooperarea cu China pe scena globală și să ducă mai departe pasul făcut prin înțelegerile de la Soci, din 2015, dintre Rusia și SUA.
Uniunea Europeană va fi sub presiunea reorganizării (vezi Jochen Bittner, So nicht Europa! Die drei grossen Fehler der EU, DTV, München, 2010; Andrei Marga, The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, București, 2012) pentru a-și valorifica avantajele considerabile printr-o conducere suplă și va încerca probabil formula federală (vezi Anthony Giddens, Turbulent and Mighty Continent. What Future for Europe?, Polity Press, Cambridge, 2014; Brandan Simms, Benjamin Zeeb, Europa am Abgrund. Plädoyer für die Vereinigen Staaten von Europa, C.H.Beck, München, 2016).
Ne îndreptăm, dincolo de retorici contextuale, spre un nou aranjament al supraputerilor, pe care situația economiei actuale și costisitoarele tensiuni de astăzi îl reclamă.