Prin admiterea excepției privind interceptările, Curtea Constituțională a deschis, în sfârșit, calea unei salutare schimbări în țară. Este vorba de revenirea de pe ruta nefastă a „statului total”, ca să folosesc noțiunea teoriei dreptului, la Constituția din 1991. Orice s-ar spune, momentul poate constitui o cotitură într-o societate deja răvășită de abuzuri și amatorism.
Nu discutăm aici împrejurarea că vocile cetățenilor fiind lăsate în pustiu, a fost nevoie de protestul unor străini și de intervenții din partea unor cancelarii pentru a atrage atenția autorităților că justiția nu se face cu servicii secrete. Nicăieri în lumea civilizată „câmpul tactic” al serviciilor nu absoarbe justiția și nu se oficializează „colaborări” ale judecătorilor cu procurorii. Nu examinăm nici perspectiva ce se crease ca CEDO să respingă pe bandă sentințe ale instanțelor din România, socotindu-le neprofesionale. Ne oprim doar asupra oportunei decizii.
Curtea Constituțională reamintește de fapt că în 1989 și în toți anii care au urmat, majoritatea covârșitoare a cetățenilor au optat pentru libertăți și drepturi inalienabile, la care Constituția obligă să se rămână. Indiferent de cedările care au început deja cu neinspirata ordonanță a Guvernului, decizia Curții Constituționale readuce în atenție prioritatea democratizării față de orice alt considerent în funcționarea statului.
Nu ne facem, desigur, iluzia că în legea fundamentală totul este în ordine, căci nu este. Recunoscând neajunsuri, nu trebuie însă cedat nici iluziei opuse, că toate disfuncțiile din societate se datorează Constituției. Cele mai multe, dintre cele perceptibile, sunt cauzate de fapt de abuzurile de interpretare. Se abuzează în multe alte locuri, după cum în numeroase locuri se vede cu ochiul liber diletantismul interpretărilor. În orice situație, însă, de la Constituție trebuie plecat și, oricum privim lucrurile, Constituția este mai democratică acum decât practica instituțională ce se desfășoară în numele ei. Pe bună dreptate, Curtea Constituțională a invocat-o pentru a curma substituirea justiției de către alte oficii ale statului.
Pe parcursul ultimului deceniu, s-au acumulat lacune ale practicii dreptului ce așteaptă să fie dezbătute de către juriștii înșiși. Pe un plan cuprinzător, însă, orice observator își dă seama repede că nu se pricepe nici astăzi tripartiția puterilor în stat, că este prea redus controlul din partea cetățenilor, că funcțiile sunt personalizate excesiv, că nu se înțelege natura contractuală a legii, că procedurile intră în conflict cu valorile, că nu există sensibilitate pentru sensul legii. În mod vădit, România procedează înțelept revenind la cursul dezvoltării democratice, inclusiv prin efectuarea de schimbări instituționale. Ea are de trecut de la tentațiile voievodale, la mărirea controlului public asupra funcțiilor și de la aspirația „guvernului tare”, la înțelepciunea guvernării competente.
Mai nou, adepții relativizării libertăților individuale invocă stăruitor două fapte: anvergura corupției și pericolul extern. S-a ajuns în situația grotescă în care unii responsabili din stat nici nu se mai sinchisesc de sărăcia marii părți a populației, de scăderea capacității administrative, de stagnări, ci se lansează cu fervoare în măsuri de strângere a șurubului.
Fără îndoială, anvergura corupției pune probleme grele României. S-ar cuveni totuși să se constate că, odată cu lupta anticorupție dusă în ultima decadă, corupția s-a lățit. Sunt multe de spus în această privință. De pildă, ridică piatra luptei anticorupție persoane care nu s-au ferit de îmbogățire peste normal în îndeplinirea de funcții publice. Lupta anticorupție este de multe ori sub impactul unora care vor de fapt să-și elimine concurenții cu ajutorul procurorilor. Această luptă a fost transferată magistraților și a căpătat culoare politică, în loc să fie acțiune a multor forțe, în fapt a societății, în înțelesul cât mai larg cu putință.
Două fapte se impun însă unei priviri exigente, înainte de orice. Primul este acela că, deocamdată, nu s-au recuperat pagube din fraudarea bugetului public. În plus, corupția, atacată „sus”, s-a extins „jos”, la nivelul angajărilor în instituții (administrație, universități, agenții, institute, alte unități publice), în care cumetriile și nepotismul sunt fără precedent în istoria modernă a României. Al doilea este acela că nu se va reuși combaterea corupției cu justiție făcută oricum. Singură luată, intimidarea nu stârpește criminalitatea, chiar dacă o reduce. Corupția poate fi înfrântă doar cu o justiție chibzuită – ce urcă de la legi perspicace și precise, prin proceduri ce urmăresc dreptatea, la pregătirea temeinică de specialitate – pe care o cer, de altfel, juriștii calificați și onești din acest moment. Deciziile instanțelor contează, firește, în orice societate matură, dar împreună cu calea pe care s-a ajuns la fiecare dintre ele.
Nimeni nu împiedică România să ducă o politică ce-i exprimă interesele de a fi suverană, credincioasă parteneriatelor în care s-a angajat și conformă aspirațiilor cetățenilor ei. Este însă prea multă pălăvrăgeală și imprecizie, se trăiește dintr-un formalism excesiv și, mai ales, cu o acută sărăcie de idei în politică. În particular, diplomația de vorbe, eminamente turistică, de simplă adeziune prezentată în pragul ușilor abia întredeschise, care duce vizibil în înfundătură, nu se poate escamota. Tot timpul în lume este concurență, adesea este bătălie, în mod frecvent cineva caută avantaje unilaterale, dar o țară face față tuturor acestora cu cetățeni care o duc mai bine, sunt respectați și motivați și cu reprezentanți calificați. Simpla tragere a semnalului de alarmă privind pericolele externe nu este soluție; cu atât mai puțin rezolvă problemele îngrădirea democrației și restrângerea libertăților.
Dacă realitatea este privită fără menajamente, atunci se poate constata că în clipa de față, la noi, se ciocnesc patru abordări ale statului. Una, „birocratică”, pleacă de la premisa după care este bine așa cum este, încât tot ce rămâne de făcut este ca fiecare să se descurce. Consecințele unui asemenea oportunism se văd de decenii.
O altă abordare consideră că deciziile politice în România ar fi eșuat, încât ar fi ora soluțiilor motivate pur tehnic – a „tehnocrației”. Această abordare nu are nici o analiză serioasă de partea ei, chiar dacă dezindustrializarea țării, întinsa neocupare a forței de muncă, scăderea nivelului pregătirii, întârzierea reformelor cad în răspunderea cuiva. Mai trebuie spus însă că în viața publică nu sunt mai mult de o mână de persoane care știu cum se guvernează „tehnocratic”. Guvernare care, la drept vorbind, așa cum atestă și cea încropită acum, irosește timpul! Ea nu dispune de pregătirea necesară, iar succesiunea ei va lua totul de la capăt.
A treia abordare este din perspectiva „statului total” – a unui stat în care cetățenii sunt liberi, dar rămân sub controlul instituțiilor de forță ale statului, la nevoie al serviciilor secrete. Ultima decadă a însemnat intrarea societății românești pe această rută, cu consecința tot mai vizibilă a îndepărtării de Constituție, de democrație și a unei crize căreia i se dă greu de capăt.
În fapt, nu este nicidecum prea multă democrație în țară, cum cred nu numai cei care vor un șurub mai strâns, dar și oameni obosiți de pluralismul butaforic din jur. Este prea puțină democrație și prost făcută! Abordarea „democratică”, și nu cea „tehnocratică” sau cea „birocratică”, a smuls multe societăți din crize și este singura capabilă să scoată și România din ramificata ei criză actuală. În orice caz, democratizarea cere astăzi control democratic la orice nivel, ascultarea opiniei persoanei despre starea generală și propria stare și considerarea legilor pe direcția sensului public al fiecăreia.
Cauzele situației în care s-a ajuns, în care se pune tranșant alternativa „stat total sau democratizare până la capăt”, vin din profunzime. Este vorba, în primul rând, de stingerea, pe nesimțite, a controlului democratic asupra instituțiilor. Ca un exemplu, nici comisiile parlamentare nu mai controlează efectiv instituțiile, ci se mulțumesc să tămâieze șefii și candidații, pentru ca după nu mult timp să constate că ceea ce a ieșit este de fapt un eșec. Aproape toți sunt declarați foarte buni la început, pentru ca totul să se sfârșească în constatarea erorii. Este vorba apoi de ignorarea vocilor din populație (cu excepția mitingurilor convenabile), de lacunele vieții publice, de slăbiciunile civismului. Cu o formulă sintetizatoare, este vorba de vasta confuzie a valorilor din societatea românească a timpului.
Venind din adâncime, cauzele reclamă, firește, remedii profunde. Mulți concetățeni mă întreabă ce este de făcut. Cine rămâne sensibil la dramele și tragediile ce se petrec în jur nu poate închide ochii subscriind la prezentări edulcorate ale realității și la lirismul deplasat ce se distribuie. Un ilustru romancier îmi spunea zilele trecute că aceasta este eterna Românie, încât orice îngrijorare este de prisos. Eu nu sunt convins! Cred, la rândul meu, că este exagerată impresia „distrugerii” țării, pe care mulți cetățeni îngrijorați o exprimă, dar slăbirea țării se petrece, oricare ar fi impresiile contrare. Destul să ne gândim la neputința vădită de a construi autostrăzi (și aceasta tocmai când magistralele europene ocolesc România la nord, la vest și la sud!), la amploarea nepriceperii, la dimensiunile imposturii, la sporirea neâncrederii. Degradarea ar trebui analizată serios, nu eseistic și cu expediente belferești, ci cu instrumentele conceptuale ale cunoașterii societăților performante de astăzi și, firește, ar trebui curmată.
Relativ la cuprinzătoarea confuzie a valorilor, ce a inundat diferite sectoare ale societății, mă limitez aici la a circumscrie două maladii.
Prima afectează numirile de personal în instituțiile publice. Ca orice legislație, și legislația noastră lasă la îndemâna deținătorilor unor funcții – de la primar, președintele de județ, rectorul de universitate, la cea de ministru, prim ministru, la președinte – dreptul de a desemna personal cu rol de consiliere sau de sprijin. Parlamentului îi încredințează competența de a desemna ocupanții multor funcții. Nu se poate contesta utilitatea funcțională a soluției. Dar ceea ce este funcțional s-a îmbolnăvit repede la noi prin exces, proastă înțelegere și insuficientă reglementare. S-a ajuns să se creadă eronat că formula „șeful își face echipa sa” ar ține de democrație; formula este însă nu doar ambiguă, ci și plină de consecințe dezastruoase. Excesul de care vorbeam rezidă în faptul că funcțiile sunt tratate de deținători ca proprietate, nu ca serviciu în scop public. Proasta înțelegere constă în aceea că, în loc să se profite de șansă pentru a aduce în funcțiile disponibile, prin concurs public popularizat complet, persoanele cele mai pregătite, se aleg inși după afinități și capricii, dacă nu cumva din interese meschine.
Consecințele sunt întinse. De exemplu, reducerea creativității în exercitarea funcțiilor. Spre a avea o imagine, se poate constata, de pildă, că nici acum vreun grup din jurul unui demnitar nu a putut propune măcar un proiect, iar când este stringentă nevoie de a da schița viitorului, aceasta este plasată în seama … dezbaterii ce va fi să fie cândva. Evident, viitorul suportă orice, iar în viitor totul poate fi plin de lumini! În universități, ca să mai dăm un exemplu intuitiv, nici un lider nu a emis vreo idee nouă în ultimii patru ani, iar, mai nou, decanii, care dețin rolurile cele mai inovative într-o instituție de învățămînt superior, devin, fiind desemnați, și nu aleși, prin forța lucrurilor, servitorii rectorilor. Cu aceasta se pune capăt sub încă un aspect tradiției de pluralism și de naturală efervescență din universități.
Încă și mai grav decât desemnarea capricioasă în funcții, în multe locuri se petrece un alt fenomen. După desemnare, oamenii, inclusiv cei aleși, depind în asemenea măsură de cei pe care i-au desemnat, încât, practic, democrația sucombă. Nu mai contează cel legitimat de alegere, ci cel care a fost desemnat. Așa cum se observă la nivel național, ansamblul desemnaților reușește să constituie o forță care afectează relația puterilor în stat și iese de sub controlul parlamentar și cetățenesc, încât democrația, pe cât supraviețuiește, mai rămâne doar ornamentală.
A doua maladie constă în scăderea continuă a nivelului ocupării funcțiilor. Cea mai recentă desemnare de guvern este un exemplu edificator. Ea reprezintă din nou un record european, prin aceea că absolvenți și funcționari de mâna a treia sau rubedenii și plasații cuiva devin la noi șefii unor sectoare hotărâtoare ale vieții sociale. Se observă lesne că, în absența bunei credințe, tehnica selectării de personal prin desemnare unipersonală duce, fatal, la numirea de oameni inadecvați. Prea rar apar la noi posesori de roluri care să-și ia în jur oameni bine pregătiți. Încă și mai rar se deschid concursuri publice cu informarea cea mai largă pentru ocupări de posturi. Aceasta chiar și în domenii în care alte țări au făcut-o de mult (consiliere, reprezentare externă, conducere de agenții, de institute etc.). Se cultivă o veritabilă teamă ca nu cumva să pătrundă și alți cetățeni în intimitatea exercitării unor funcții publice. Nefiind nici bună credință, nici competiții și nici criterii, totul se fixează pe anumite persoane.
Cu un pas în plus, se construiesc apoi biografiile de mucava. Cutare, fiindcă este instrumentabil, este „omul nostru”, ba chiar „băiat bun”. Prin mediatizare organizată, acesta este avansat la gradul de „foarte bun” și, în scurt timp, la „excepțional”, chiar dacă prestația respectivului este cel mult obișnuită, iar în domeniu mulți îl depășesc de departe. Apoi, bineînțeles, acela este pus cu orice mijloc deasupra celorlați și transformat pe nesimțite în reper. Târziu se ia în seamă faptul că ceea ce a rezultat nu este decât banal: nici inițiative merituoase, nici scrieri relevante, nici contribuții salutare. Ceea ce nu împiedică, desigur, umflarea pieptului cu ceea ce au făcut de fapt alții!
Între timp, România ajunge să defileze cu persoane fără alt merit decât plecăciunea sau proveniența. În mare sunt titrați cu pregătire oarecare, vedete cu publicații de propagandă, intelectuali fără operă, reprezentanți care nu pot articula un program, roboți lipsiți de viziune, inși gata de orice compromis. Împreună, toți aceștia reproduc, ca funcționari, un sistem de ale cărui rezultate nimeni nu răspunde. La nevoie, ei presează la a subordona fiecare înnoire instituțională propriilor scopuri. Vorba Pravilei lui Constantin Brâncuși: „în România sunt prea mulți <diștepți>”, care produc marfă proastă („camelotă”).