Nu altcineva decât autori de primă mărime din Olanda, țară care a beneficiat net de unificarea europeană, vorbesc fără ezitare de o necesară nouă emancipare în Europa (vezi, după van Wolferen, mai recent, Geert Mak, Was, wenn Europa scheitert, Pantheon, München, 2012, p.139). Argumentul lor sună astfel: „în deceniile ce urmează se constituie o lume nouă, în care China, Statele Unite, Japonia, India și, probabil, Brazilia vor juca un rol major. Dacă Europa nu este recunoscută drept jucător de pondere, atunci continentul va deveni mingea de joc a altor puteri. În loc să fie un semn de speranță, cum a fost cândva, în loc să fie un exemplu al ordinii internaționale, Europa devine un vacuum, un loc al izbucnirii continue de războaie ale statelor și, înainte de toate, ale nonstatelor” (p.138). Pericolul periferizării continentului nostru vine din confuziile în care a intrat unificarea europeană după 2010 și din starea actuală a Uniunii Europene. Din ambele direcții, „sistemul dezvoltat după război, care trebuia să servească la a face posibilă o colaborare pașnică a statelor europene, acum pare să eșueze. Din nou, distribuția europeană a puterii părăsește echilibrul. Iarăși contează dreptul celui mai puternic” (p.28). Despre ce este vorba?
Proiectul Uniunii Europene, transmis de antecesori, „le scapă contemporanilor noștri pe nesimțite” (p.10). Tensiunile dinăuntrul uniunii, scepticismul cetățenilor, lipsa voinței politice la decidenți, împreună, vulnerabilizează până și pasul atins prin introducerea monedei unice (p12). Politicienii care au ajuns să ia deciziile în Uniunea Europeană lucrează cu diagnoze greșite și prezintă soluții tardive, în care nici ei nu cred fără rezerve (p.31). Legătura altădată de la sine înțeleasă dintre apartenența europeană și democrație nu mai este sigură (p.115) din momentul în care Europa unită nu se mai preocupă de propria democratizare.
Geert Mak are convingerea că se petrece deja o cotitură a istoriei. „Capitalismul coordonat” îmbrățișat de Uniunea Europeană nu a putut da o „altă calitate a vieții” (p.25) și începe să-și arate limitele. Odinioară, jumătate din producția economică a omenirii se realiza în Europa, acum, cel mult a cincea parte, iar, în 2030, va fi a zecea parte (p.32). În 2050, vârsta medie a populației va fi în America de 35 de ani, iar în Europa de 50 de ani. Cu durata vieții active prea scurtă, SUA folosesc în zilele noastre 20% din venitul brut pentru a acoperi pensiile, Germania 37%, Franța 58%. „Europenii muncesc mai puține ore decât japonezii, chinezii și americanii, au mau mult concediu și merg mai devreme în pensie” (p.33). În Europa, „nepotismul și corupția sunt atât de răspândite încât blochează orice înnoire” (p.32). Excesiv de mulți oameni din Europa se sustrag muncii efective; ei adăugă, în populația de fapt pasivă, la cei forțați la condiția de șomer. În Europa, se trăiește în relaxare (entspannte Lebenshaltung), iar noile generații nu-și asumă realitatea („se petrece continuu în party-uri”, p.95) – toate acestea pe vulcanul problemelor nerezolvate, care se acutizează. A luat proporții o „birocrație amorfă” (p.35), de nimeni anticipată, care împovărează tot mai mult societățile.
Extinderea Uniunii Europene, continuă Geert Mak, s-a făcut unind țări cu nivele de dezvoltare diferite și dând prioritate construcției geopolitice, dar chestiunile nerezolvate la timp se răzbună (p.35-38). S-a trecut la Euro, dar, în condițiile date, s-a ajuns ca multe țări, precum Grecia, să plătească din greu la marile bănci creditoare. În condițiile sărăciei de idei ce a survenit, la guvernare au fost aduși tehnocrați care nu rezolvă ceva, dar evidențiază dependența unor țări întregi de capitalul financiar internațional (p.47). „Domnia compromisurilor, care a reușit să țină Europa împreună decenii la rând, în pofida multor dări înapoi, nu mai dă rezultate – încă și mai rău: ea blochează de regulă orice soluționare a problemei” (p.59). Așa stând lucrurile, orizonturile actualelor căutări întreprinse de oficialități pentru ieșirea din criză sunt de fapt închise. O schimbare radicală în Uniunea Europeană a devenit imperativă din motive imbatabile. Bunăoară, două viteze sunt în fapt, orice s-ar spune, realitatea, legitimitatea proiectului unificării europene nu mai este asigurată din momentul în care democrația nu a mai fost preocupantă, iar ciza datoriilor publice, care a antrenat în criză Eurozona, este doar simptomul unor crize mai profunde. Ea este, înainte de toate, o criză politică și o criză de încredere ce bate adânc (p.60). Evenimentele par să compună „Al Treilea Război Mondial” în Europa. Ieșirea din el presupune o nouă emancipare, în vederea unei „comunități ce dispune de suficientă flexibilitate, legitimitate și sentiment al apartenenței” (p.130). Europenii ar trebui să se lămurească din nou, așa cum au făcut-o după Al Doilea Război Mondial, asupra „călătoriei împreună (gemeisame Reise)” (p.60). Nu există un „înapoi”, ceea ce se întrevede în față stârnește „angoasă”, avantajele situației create între timp nu sunt de aruncat, iar nevoia unei „conduceri” capabile este resimțită din ce în ce mai acut (p.60). Cum se știe, emanciparea a însemnat în istorie denunțarea forțelor și a instituțiilor care împiedicau desfășurarea liberă a oamenilor și punerea acestora pe picior de egalitate, încât să poată lua inițiative conform conștiinței, capacităților și voinței fiecăruia. De cine ar fi de emancipat acum europenii? Evantaiul forțelor și instituțiilor este larg, dar precis. Este vorba de emancipare în raport cu birocrația amplă și inutilă care s-a instalat și vrea să se reproducă. Este vorba de emancipare în raport cu atotputernicia capitalului financiar. Este vorba de emancipare în raport cu optica ce nu vrea să vadă în neajunsurile economice substanța politică și chestiunile de încredere. Este vorba de emanciparea în raport cu „nedeterminarea și nelimitarea proiectului european” (p.70) și, în fond, cu sentimentul „neputinței (Ohnmacht)” (p.73).
Ar trebui observat, argumentează Geert Mak, că în ochii cetățenilor ei, Europa nu promovează solidaritate și dreptate (p.89). Acest fapt este de o gravitate care ar trebui să alarmeze, căci numai o comunitate ce are capacitatea de a integra oamenii, cu aspirațiile lor de dreptate, este durabilă. În pofida promisiunilor și a generoaselor auspicii sub care s-a format, Europa unită de azi a devenit de fapt un „superstat superficial (oberflächlicher Superstate)”. „Nu s-a ajuns la un stat în format lărgit și o structură federală, în condițiile în care, totuși, previziunea sa s-a împlinit. Efectiv, s-a instalat un fel de supersistem desupra Europei, care intervine tot mai adânc în viața cotidiană a fiecărui individ, care pune în joc chiar chestiunile identității noastre ca europeni și care, totuși, nu găsește vreun sprijin la cetățenii Europei și, mai rău, nici nu năzuiește la acest sprijin” (p.88).
În rezumat, „democrația interguvernamentală” la care s-a ajuns și „sistemul interguvernamental” ce conduce Europa unită de azi sunt excedate (p.98) de problemele existente. La o scrutare mai precisă, se constată că există o „eroare de concepere (planning fallacy)” în evoluția europeană din deceniile recente. Ea constă în „trei erori de construcție fatale: absența legitimării democratice curente; absența disciplinei, controlului și ierarhiei; absența unei strategii de exit” (p.96). Aceste erori mai pot fi depășite regândind acum integrarea europeană din perspectiva integrării cetățeanului în stat și plecând de la un adevăr simplu: acolo unde statul nu aparține cetățenilor, nu te poți aștepta ca cetățenii să sprijine statul (p.98).
Geert Mak insistă asupra urgenței emancipării gândirii. El argumentează ideea după care „gândirea globalizantă (globalisirenden Denken)”, ce rezidă practic în aceea că se aruncă în capul oamenilor considerente generale inspirate de mișcarea sumar înțeleasă de pe piață, spre a-i forța la integrare, nu rezolvă vreo problemă – nici economică, nici de altă natură. De aceea, astăzi este nevoie de emanciparea de „gândirea dogmatică a pieței (dogmatischer Marktdenken)”, care a generat și întreține „una dintre cele mai antidemocratice mișcări, fără analog în istoria modernă” (p.108-109). Această gândire s-a instalat în Europa cu puține decenii în urmă, aidoma unui „putsch”, iar ora este acum a trimiterii ei în istorie.
Au trecut câțiva ani de la publicarea cărții Ce se întâmplă dacă Europa eșuează, a lui Geert Mak, iar argumentarea autorilor olandezi de prim plan continuă pe liniile menționate. Am reactualizat lectura scrierilor autorilor europeni de prim plan pentru că m-a interesat să văd cum se raportează analizele proprii (precum cea din Andrei Marga, The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, București, 2012) la noile evoluții din Europa. Cum acești autori au mers mai departe decât enorma maculatură convențională ce se publică despre Europa unită, i-am revizitat, desigur, și pentru a verifica dacă diagnozele, asemenea celei a lui Geert Mak, s-au învechit între timp. Nici vorbă! La noi, pe de altă parte, o analiză venită din exterior este luată mai curând în seamă decât cea indigenă, chiar dacă aceasta din urmă nu este mai prejos.
Firește, oricine poate aduce obiecții la orice susținere. Ca autor, nu este elegant să faci caz de ele decât dacă ai dat tu însuți analize pe tema respectivă. De aceea, formulez, la rândul meu, două amendări. De pildă, nu este destul să semnalăm dependența monedei unice de premise politice și de încrederea populației – o analiză pe patru paliere; economie, administrație, politică, cultură, fiind mereu mai precisă și concludentă, chiar dacă nu la fel de ascuțită în formulări. Apoi, nu dă rezultate stigmatizarea României și Bulgariei că sunt corupte în grad înalt (p.36). Poate fi un reproș justificat la adresa unor abordări, dar nu un stigmat pus aproape reflex!
Vreau să stărui asupra acestui din urmă aspect cu observația că se comit frecvent erori în analize actuale, din țară și din afara țării.
Prima eroare este circumscrierea selectivă a corupției. Aceasta nu este văzută în lărgimea ei. În definitiv, nu este tot corupție desemnarea de demnitari dintre funcționari mediocri pe criterii de rudenie, coterii, afiliere la rețele oculte? Nu este tot corupție malformarea durabilă a structurii de personal a instituțiilor de practici cleptocratice și reacția la încercări rezonabile de asanare? Nu este tot corupție aplaudarea instituțiilor când dau bani și reticența acolo unde nu se dau? A doua eroare, încă și mai importantă, este combaterea orientată a corupției, care îi minimalizează rezultatele. După toate indiciile, corupția va fi lovită, dar nu eradicată cu actuala strategie, în care s-a ajuns ca lupta anticorupție să fie orientată prin intervenții preferențiale din afară. Este, desigur, fapt istoric că lupta sistematică împotriva corupției a fost lansată în vremuri recente de SUA și China, din rațiuni profunde, salutare. Dar nu putem să nu vedem – căci orice examinare atestă – că în decada ce s-a scurs la noi corupția a înflorit tocmai în condițiile luptei dirijate contra ei. Destul să observi statistica infracțiunilor economice, comportamentul deținătorilor de funcții din orașe și județe, selecția personalului din universități și alte instituții și unități publice, promovările din diferite sfere ale vieții pentru a-ți da seama de amploarea fără precedent în istoria modernă a țării a cleptocrației și nepotismului. Se poate sesiza ușor că nu se va diminua corupția prin combatere dirijată. Fără să mai amintim că în această abordare nu s-a recuperat nici la această oră prejudiciile acuzate! Că în orice act de justiție, pentru a avea efect în societate, contează nu doar sentința, ci și calea pe care s-a ajuns la ea! Că în combaterea cu succes a corupției se presupune o pregătire în drept ce urcă până la capacitatea de a înfăptui justiția! Fără să mai insistăm asupra faptului că rareori vreo țară ai cărei reprezentanți intervin în orientarea luptei anticorupție de la noi acceptă ca cetățenii ei să fie abordați de instanțele din România! Nu cumva lupta anticorupție din România și Bulgaria este folosită ca un clișeu, foarte costisitor pentru acestea, spre a le ține la respect! Nu cumva s-au creat, salutar, firește, societăți democratice, dar, treptat, acestea au fost luate prizoniere de către coterii și rețele și au devenit societăți nesigure?
A treia eroare este trecerea sub tăcere a soluțiilor mai profunde în combaterea corupției. Aceasta este uneori individualizată, dar, în multe cazuri, ține de rețele întregi. De curând, chiar o autoare din sfera administrației americane a documentat plenar observația că ceea ce pare corupție internă are în mod frecvent sponsori din altă parte. Aș prelungi observația cu aserțiunea că doar forțele, legislația și insituțiile democratice ale țării respective pot avea rezultate durabile în lupta cu flagelul corupției. Nu ignor importanța cooperărilor internaționale în materie, dar cine vrea să rămână responsabil nu poate să nu observe că lupta anticorupție se duce în ziele noastre într-un fel care o compromite. Nu poți face ca oamenii să respecte legile dacă disprețuiești instituțiile democratice, atâtea câte sunt, ce le încadrează viața. Democrația și meritocrația sunt condiții, nu atât de îndepărate pe cât le par unora, ale respectării legilor înseși.
Dar analize de felul celei a lui Geert Mak sunt de examinat și sub un alt aspect decât acela al unor insuficiențe sau al preluării unor clișee, în locul examinării temeinice. Ele își asumă să constate lucid, dincolo de optimismul de serviciu al birocrației europene, ceea ce se petrece efectiv. Geert Mak a sesizat că este vorba de un proiect care este periclitat dinăuntru, de lacune tot mai perceptibile, și că trebuie gândite alternative de ieșire din criză. Să identifici în fiecare moment alternative este de preferat oricărui dogmatism.
Sub acest aspect, ar fi mult de făcut și în societatea noastră, unde blocajul, impasul, dezorientarea lovesc pe o prea mare suprafață. Acestea culminează cu impasul general – cea mai organizată confuzie a valorilor din istoria modernă a țării, ce are printre răsfrângeri declinul pregătirii și selecția eronată a decidenților. Rămânând la tema Uniunii Europene, aș spune că este uimitor cât de reduse sunt cultura și anvergura celor care răspund de integrarea europeană la Externe, la Integrare Europeană și în alte instituții. A văzut cineva vreo analiză sau vreo observație care să ducă înainte sau vreun proiect de Doamne ajută la cei desemnați? Mă tem că dacă s-ar face un test, s-ar oberva că un student ar ieși mai bine, iar un fermier sau un simplu lucrător s-ar dovedi mai perspicace. Nu ar fi cazul să i se pună stavilă vastei nepregătiri a personalului și mimării unui paneuropenism de ocazie? Să i se pună stavilă într-un moment în care Europa multiplelor viteze reintră pe agenda deciziilor, iar diferențele dintre țări interesează mai mult acum, decât în entuziamul de acum douăzeci de ani?