Rătăciri

Proprietate privată, economie de piață, drepturi și libertăți individuale, tripartiție a puterilor în stat și scoaterea justiției din abordări partizane au rămas, împreună, soluția istorică și pentru România. Schimbarea începută în 1989 în regiunea europeană în care ne aflăm s-a făcut pe direcția valorificării moștenirii liberale. Sunt însă liberalii de astăzi la înălțimea istoriei?

Întrebarea se cuvine pusă din nou după eșecul acestora la alegerile locale din 2016. Dacă privim realitatea în față, adică dincolo de manipulările curente, atunci se poate spune că liberalii propriu-ziși (nu ne gândim la cei rebotezați prin fuziuni!) au fost minimizați din  direcții multiple: dinspre un partid social-democrat mai preocupat de viața cetățenilor, dinspre mariajul neinspirat cu un partid compromis, dinspre liderii în mâinile cărora și-au pus soarta, dinspre aprobarea oarbă a represiunii în interior și a politicii de vorbe în exterior.

În mod evident, liberalii nu au fost capabili să contribuie la  lărgirea libertăților și drepturilor individuale. Decidenții pe care i-au adus în față s-au dovedit atât de nepregătiți, iar politicile pe care le-au propus de la o vreme atât de nechibzuite, încât, în mod explicabil, cetățenii maturi, la București și în multe alte locuri, le-au întors spatele. Nu numai că nu au mai entuziasmat pe cineva, dar liberalii propriu-ziși și-au rărit electoratul în favoarea altor formațiuni, fie ele și incipiente. Drept consecință, România oferă astăzi un exemplu al degradării vieții publice ce survine atunci când cei care vin pe valul istoriei trădează la tot pasul moștenirea pe care o invocă.

Fără a face aici cronologie, este de spus că liberalismul autohton avea de mult o problemă de sincronizare. Stefan Zeletin, Eugen Lovinescu, Gheorghe Brătianu fuseseră, în definitiv, capete din cele mai lucide ale timpului lor, dar de la ei încoace a trecut multă vreme. În lume, de decenii, liberalismul nu mai este doar proclamarea libertăților, ci o viziune care ia libertățile împreună cu examinarea condițiilor de posibilitate a acestora, nu mai este doar păzitorul regulilor competiției, ci și evaluator al acestora (vezi Andrei Marga, Filosofia unificării europene, 2005, cap. “Liberalismul astăzi”). Liberalismul nu mai înseamnă doar o tehnică a demontării de regimuri anacronice, ci mult mai mult –   cultură reflexivă a societății deschise.

La noi, acest fapt s-a înțeles de prea puțini liberali. A triumfat devreme un liberalism superficial, străin de cultura instituțională a societății moderne, de fapt, un expedient al celor care  au ajuns posesori de capital extorcând bugetul public. Bătaia cu pumnul în piept privind situarea “la dreapta” – când se știe prea bine că liberalismul se poziționează altfel –  este luată și acum, cu emfază, ca distincție, chiar dacă nu rezolvă nimic.

Consecințele stagnării liberalismului în superficialitate sunt numeroase. Bunăoară, atunci când “terapia de șoc” a privatizărilor s-a aplicat, mulți liberali nu au înțeles ceea ce însuși autorul acesteia avea să spună, anume, că celebra terapie dă rezultate sub condiția investițiilor  masive. Nu s-a înțeles că mijloacele de construcție a societății deschise sunt altele decât cele ale demantelării uneia opresive, iar oamenii se cuvin tratați ca cetățeni demni, cu drepturi și libertăți inalienabile. Dimpotrivă, s-a ajuns ca liberalii actuali să exalte măsuri represive pe care înaintașii lor le reproșau justificat dictaturilor și să practice o “corectitudine politică (political correctness)” ce amintește de epoci întunecate.

În pregătirea cotiturii din mai 2012, fruntașii social-democrați și liberali au mai lucrat la un program comun cu obiective salutare – reindustrializarea țării, repunerea în mișcare a agriculturii, reformarea administrației, restabilirea salariilor, înlăturarea regimului și a urmărilor lui. Atunci, mai preocupa găsirea de soluții și elaborarea unei viziuni modernizatoare, legată de  nevoile cetățenilor.

După elanul creării USL și al preluării guvernării – care a fost, în istoria recentă, momentul culminant al liberalismului autohton –  vârfurile social-democraților și liberalilor s-au dovedit însă depășite de gestiunea unui sprijin fără precedent din partea cetățenilor. Până la urmă, cariera personală și ocuparea de posturi  la Bruxelles au fost  mai preocupante. Și mai grav, așa cum avea să se dezvăluie ulterior, în vreme ce clamau  eliminarea unui regim funest, vârfurile negociau, fiecare, la spate, cu exponentul acestuia. Când a fost clar că nu se poate continua, liberalii s-au lăsat uniți cu un partid ce aplaudase toate inepțiile regimului – închiderea de unități, reducerea efectivului de lucrători, aducerea la decizii a diletanților, antagonizarea generațiilor, alungarea specialiștilor, confuzionarea organizată a valorilor, tăierea salariilor, subordonarea justiției, extinderea controlului în societate etc. – care au împins România în cea mai gravă criză a istoriei ei moderne.

Apoi, au urmat tribulațiile victoriei din 2014 în fața unui rival arogant și nerealist. Rătăcirile au început să devină obișnuință. Lipsind vizibil capacitatea de a elabora programe, politica nu a mai vizat îndeplinirea de obiective de dezvoltare a țării în beneficiul cetățenilor, ci s-a redus la atacarea de persoane. Politica liberală se epuizează mai nou în perorația despre persoane și în combinații pentru ocuparea posturilor, fără a propune vreun proiect de dezvoltare mai bun.

Neașteptata renaștere a butaforiei stăpânului într-o țară plină de oameni care abia își duc zilele și în care se normalizează anevoios până și starea drumurilor, proasta selecție a personalului și lipsa de cultură a decidenților afectează funcționarea instituțiilor. În loc să cultive libertățile, drepturile și inițiativele și să conceapă noi șanse pentru afirmarea cetățenilor într-un cadru democratic, liberalii s-au aliniat la represiunea moștenită. Faptul că nici la această oră nu s-a formulat vreo idee proprie – nici în economie, nici în administrație, nici în domeniul valorilor, nici în politica externă – este alarmant. Populația țării, așa cum se observă în absenteismul de la urne, excesiv pentru o democrație tânără, începe să-l perceapă ca atare. Populația a mai perceput, așa cum atestă votul din diferite locuri, că justiția este de fapt instrumentalizată.

Liberalii actuali s-au lipit de acțiunile instituțiilor de forță ale statului. În loc să pună în valoare bogata tradiție de reflecție liberală, care a arătat concludent că dreptatea contează împreună cu calea pe care se obține, ei iau de bună funcționarea unei justiții insuficient reformate, subordonată pe ascuns, cum mărturisesc chiar căpeteniile acesteia, unor forțe din afara ei. Ba chiar întrețin convingerea eronată potrivit căreia hotărârile instanțelor, mai nou și ale procurorilor, nu ar mai fi discutabile, nici măcar cât orice operă umană! Liberalii par să nu înțeleagă nici acum că independența justiției este valoare fondatoare a societății civilizate, dar de aici nu rezultă nicidecum că ceea ce se decide de către magistrați este totdeauna Justiția însăși.

Ce vor spune liberalii când vor trebui să răspundă în fața faptului că justiția este precum societatea – cu oameni feluriți, mulți pregătiți și merituoși, dar și cu destui  nepotriviți la locul nepotrivit, care comit abuzuri și dau soluții ridicole, dacă nu  fățiș nedrepte? Ce vor spune când se va observa că cei care conduc instanțele în alte țări europene sunt preocupați de rolul “îndoielii” în abordarea judiciară, de  “neliniștea etică” a magistratului, de calitatea argumentării în sentințe, de nivelul profesional? Ce vor spune când va trebui recunoscut că, așa cum este dusă acum, anticorupția nu recuperează daune și nu reduce corupția? Ce vor spune când cetățenii vor lua act de împrejurarea că în alte țări liberalii resping energic refeudalizarea justiției? Ce vor spune liberalii când reprezentanții țărilor ce intervin acum în discuție vor recunoaște realitatea, anume, că România are de luptat nu doar cu o corupție mai ramificată decât se crede, ci și pentru a se desprinde de un fel de a face justiție aflat departe de practicile americane sau engleze sau germane?

Este o rătăcire să faci din organizări chestionabile ale justiției instrument al politicii de partid! În fapt, nicăieri, în nici o țară, liberalismul nu face eroarea de a considera instituțiile de forță ale statului drept forțe ale justiției! Rolul acestor instituții este, în condiții normale, cu totul altul. În nici o țară liberalii nu fac eroarea de a socoti că magistrații trebuie să fie desemnați mai curând pe bază de aranjamente, decât în virtutea pregătirii și a competițiilor deschise! Cheia politicii liberale rămâne, orice s-ar spune, apărarea demnității persoanelor, promovarea libertăților și drepturilor cetățenilor și organizarea unui stat pe care fiecare cetățean l-ar putea socoti, în primul rând pentru felul în care face dreptate, ca fiind al său!

Liberalii de azi se bat în piept cu cărămida reformei. Unii dintre vătafii lor actuali se prezintă ca și cum ar fi proprietarii reformelor.

Desigur, România are nevoie de reforme precum organismele de oxigen. Știm din istorie că adepții reformelor sunt adesea diferiți de adepții libertăților și drepturilor. Știm și că liberalismul, prin natura sa, poate reuni deopotrivă reformele și drepturile. Mai știm că, după 1989, reformele erau indispensabile pentru a înlocui sistemul etatizat și ideologizat al socialismului răsăritean  cu unul bazat pe libertățile individuale.

Numai că reforma nu se face în fiecare zi, nu se face  doar cu intenții și de către veleitari. La drept vorbind, la noi s-au  aplicat reforme propriu-zise în 1996 și anii următori, în vederea negocierii integrării în Uniunea Europeană. Nu altcineva decât țărăniștii de atunci și social-democrații au reușit să închidă capitolele de negociere, începând cu educația, în 2000, și încheind cu justiția, în 2004. Măsurile ulterioare de punere a justiției la dispoziția unui palat sau altul nu au fost și nu puteau fi reformă. Ele erau mai degrabă o grosolană instrumentalizare, ale cărei rezultate nefaste se văd și la ora actuală în confuziile din societate.

Se cuvine adăugat, în numele adevărului probat de documente, că nici un liberal de pe scena de astăzi nu a închis vreun capitol de negociere cu Uniunea Europeană. Nici unul nu are la activ vreo reformă – dacă cuvântul este luat la propriu. În plus, dacă intrăm în detalii, constatăm că nici unul nu propune vreun proiect de reformă care să-și merite numele. Din păcate, în loc să se ocupe de conceperea și aplicarea reformelor necesare, unii liberali echivalează reforma cu un fel de truc menit să procure avantaje imediate.

Desigur, liberalismul nu se confundă cu ceea ce fac liberalii, nici social-democrația cu acțiuni ale unor militanți sau creștin-democrația cu ceea ce fac popularii de la Carpați. Distanțele dintre termeni și realități sunt la noi astăzi prea mari, chiar dacă avem înțelegere pentru faptul că transpunerea unui program este adesea altceva decât acel program. Ceea ce este izbitor, însă, din capul locului, este alergia liberalilor la pluralismul vederilor și abordărilor. Mulți ignoră pur și simplu faptul că, în orice situație, liberalismul este pentru pluralism. În optica sa, alternativele variate sunt naturale, nu ceva ce trebuie discreditat apriori. Crezul – “voi lupta până la capăt pentru ca tu să-ți poți exprima opinia cu care eu nu sunt de acord!” – a dat totdeauna substanță liberalismului. Iar dacă privim astfel lucrurile, vedem bine cât de defazați sunt mulți dintre cei care se revendică acum din liberalism. Luările lor de poziție, pline  de gândire vasală, chiar de “gândire unică”, sunt,  de fapt, la opusul libertăților și drepturilor.

Nu este politică sănătoasă acolo unde nu se percepe ceea ce trăiesc oamenii. Liberalism înseamnă, înainte de orice, preocupare  de deschidere de noi oportunități pentru manifestarea liberă și exercitarea  drepturilor oamenilor concreți! Or, atunci când în jur se lățește sărăcia, liberalii se ocupă de propriile avuții, când puterile statului desconsideră legile, ei aprobă, cu speranța ca loviturile să se aplice altora, când dificultățile îi copleșesc pe concetățeni, ei ridică din umeri sau pun vina pe alții.

Liberalii s-au rătăcit.  Legătura lor cu năzuințele cetățenilor este prea subțire. Ei s-au cununat cu cineva pentru care valorile sunt circumstanțiale.  Ei caută sprijinul autorităților, mai mult decât al cetățenilor. Ei exaltă instituțiile de forță. Ei aspiră la strângerea puterii într-o singură mână. Ei iau justiția și reformele ca proprietăți.

Nici nu este de mirare că se petrec toate acestea. Debusolați, fără concepție și analize serioase, lipsiți de program, striviți de sărăcia de idei și de oportunism, liberalii propriu-ziși s-au trezit în furtuna  unei lumi în schimbare, pe care nu o pricep.

Soarta libertăților și drepturilor nu poate fi, însă, indiferentă nimănui. Aceste valori sunt vitale, dacă este ca România să iasă la liman după alt deceniu obsedant și prelungirile lui tardive din zilele noastre. În fond, în joc sunt, până la urmă, demnitatea fiecărui cetățean și șansele lui de a-și împlini viața, ca și șansele de ieșire din crize a societății în care trăim.