Rostul de azi al filosofiei
Invitat să vorbesc, la acest Târg internațional al cărților, din centrul municipiului Cluj-Napoca, despre rostul de azi al filosofiei, încep cu observația că de „filosofie” deja grecii antici au legat proiectul aflării acelei organizări raționale a vieții care duce la „viața bună”. „Rațiunea” pe care filosofia o căuta era chemată să asigure arta de a „trăi bine” și să ivească noul.
În timp, filosofia a servit proiectul, dar „rațiunea” clasică s-a împotmolit tocmai în obiectivările ei istorice, prin „pozitivare” și „utilitarism” (Alfred N. Whitehead, Die Funktion der Vernunft, Reclam Stuttgart, 1974, p.20). De aceea, pretenția „vieții bune” este acum moderată, încât putem vorbi mai curând de „umanizarea vieții”. Ajungerea la „viața umană” și condițiile reproducerii ei au devenit tema.
Oricum, pentru a face față acestor condiții filosofia are nevoie din nou de înnoire. În fapt, tot mai mulți oameni sunt nemulțumiți de ceea ce se petrece. Viața lor s-a schimbat, dar este departe de a fi umană. Cei mai mulți își dau seama că ceea ce se petrece în viața lor are legătură cu țara lor, cu Europa și cu lumea.
Cum știm, Europa a adus pe scena istoriei inovații care i-au și asigurat specificul cultural: tehnica de producție bazată pe știința modernă; economia cu randament; administrația rațională; dreptul care promovează individul înzestrat cu libertăți și drepturi inalienabile ca subiect și scop, suveranitatea și generalitatea legii; derivarea voinței politice din dezbatere publică a chestiunilor de interes general; cultură spirituală întemeiată pe cercetarea și transformarea realității conform scopurilor umane (Andrei Marga, Filosofia unificării europene, EFES, Cluj-Napoca, 2006, pp.44-52). Din acestea s-a alimentat reușita istorică a Europei și, desigur, prestigiul ei. Astăzi – observând noua secundarizare a Europei, altădată centru al istoriei mondiale, noua ei scindare, reizbucnirea de războaie, scăderea competitivității, crizele economice, de legitimare, de motivație și de creativitate care o brăzdează – suntem nevoiți să ne întrebăm ce este de făcut.
Știm demult că Leibniz s-a înșelat crezând că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile – tragediile istoriei au infirmat optimismul în materie. Azi la nivelul lumii consemnăm fapte grave. Războiul Mondial sau măcar războiul cu arme nucleare nu mai este improbabil. Foamea nu a putut fi depășită. Maladiile nu sunt în reducere. Mulți oameni nu au acces la educație elementară. Virușii sunt folosiți ca arme în război sau ca mijloc de disciplinare socială. Libertățile și drepturile omului și cetățeanului sunt încălcate. Însăși democrațiile au intrat în criză. Condiționările și manipulările sporesc. „Inteligența artificială” preia controlul asupra tot mai multor decizii.Peste toate acestea, reperele însăși par pierdute.
Într-o asemenea situație se pune întrebarea: cum este posibilă o existență care să fie umană?
Speranța tradițională este legată de viața politică. Numai că așa cum arată lucrurile, observăm că Nietzsche se confirmă tot mai mult: are loc o cădere a vieții modernității la „mijlocia” ei, la „nivel cel mult mediu (Mittelmässigkeit)” (Also sprach Zarathustra, 1883-1885). Alții (Carlo M. Cipolla, Le leggi fondamentali della stupidità umana, 1976) au avut curajul să vorbească de înaintarea „stupidității”, iar tot mai mulți (Alain Deneault, La Mediocratie, Lux, Quebec, 2026, p.26) de alunecarea în „mediocrație”. Salvatori miraculoși nu au cum să apară din asemenea situații.
La un moment dat s-au legat speranțe de științe. Numai că științele moderne, cum a arătat deja Husserl, au părăsit legătura cu proiectul de umanitate de care erau legate la origine. Mai nou, cum a arătat deja Heidegger (Beiträge zur Philosophie, 1935), tehnica de producere îl înlocuiește pe om ca subiect, dacă nu cumva, așa cum au arătat Horkheimer și Adorno (Dialektik der Aufklärung, 1947), științele au devenit parte a întreprinderii de dominație a societății moderne.
Arta a fost în istorie sursa unor intuiții salvatoare pentru gândire. Hölderlin, Goethe, Balzac, Kafka, Ernst Jünger, Borges sunt exemple. Numai că în artă s-a instalat fragmentarismul. Cum observăm ușor la Paul Celan, Ungaretti, Michel Houellebecq, cu talent extraordinar arta pătrunde în profunzimile realității. Numai că schimbarea realității rămâne în afara posibilităților artei.
Religia suscită din nou multe speranțe. Ea este credință – care înseamnă recunoașterea existenței și Dumnezeu și punerea sorții proprii în mâinile sale. În fapt, însă, Dumnezeu îl ajută pe care contribuie la extinderea „împărăției” sale. Lumea a fost schimbată și s-a părăsit astfel de mult reperul lumii în prealabil ordonată. Așa cum a arătat dezbaterea celor mai mari filosofi și teologi (Habermas, Ratzinger, Dialektik der Säkularisierung. Über Vernunft und Religion, Freiburg, Basel, Wien, 2005) suntem în „societatea postseculară”, în care religia deține adevărul ei, dar nici ea nu mai rezolvă totul.
Științele, arta, religia au, fiecare, adevărul propriu. Numai că, spus cât se poate de sintetic, azi copleșesc crizele – economice, de legitimare, de motivație, de creativitate, de administrare. Nu există strategii coerente de combatere a neajunsurilor, iar pesimismul erodează și mai mult șansele de a le găsi. În loc de realism și valori, se recurge la malformări, mai nou la industria fake news și chiar la război pentru a evacua nemulțumiri sau a masca incompetența la decizii.
Se observă ușor că ansamblul realității este afectat, iar corecturile se cuvin să fie precise, organizate, sistematice. Doar filosofia poate face față situației, căci are capacitatea de a prelucra date factuale pentru a capta conceptual și sistematic întregul. Ei îi revine în primul rând misiunea de a propune rezolvări într-o situație în care distopia nu este departe.
Evident, nu este vorba de filosofia ce toarce firul interior al trăirii experiențelor. Nu filosofia ca joc, ca ludism, care place mai ales în culturi ce și-au pierdut busola. Nu filosofia ce se epuizează în istoria filosofiei. Nu filosofia refugiată în paseisme sau futurologie, ci filosofia cu antenele spre trăirea umană a lumii.
Este vorba de filosofia ce beneficiază de cultura largă a ceea ce putem socoti de la sine înțelesului vieții umane, a „lumii vieții trăite (Lebenswelt)”, cum îl numea Husserl. Filosofia are capacitatea de a conceptualiza dificultățile în vederea depășirii lor.
Filosofare înseamnă azi mai mult decât orice construcție. S-au construit, cum se știe, filosofii plecând de la observarea unor fapte de importanță crucială în viața oamenilor. Și în deceniile recente, filosofiile pe care le socotim actuale (A.Marga, Filosofia prezentului, Școala ardeleană, Cluj-Napoca, 2025) au continuat construcția, după ce Kant a construit observând faptul „apercepției”: conștiința tacită că „eu percep” ce însoțește oricare percepție. Bunăoară, Nietzsche a fost alarmat de declinul individualității și a conceput o filosofie având ca nucleu criza Europei. Charles Peirce a sesizat că o civilizație tânără, cum era cea americană, pune în valoare acțiunea și a modificat accepțiunea semnificației conceptelor și teoriilor. Frege s-a întrebat ce este numărul și a elaborat o filosofie nouă a rațiunii. Brentano și Husserl au tematizat intenționalitatea. Heidegger a luat ca punct de plecare finitudinea implacabilă a ființării umane. Wittgenstein și-a asumat critica limbajului cu mijloacele logicii matematice și ale unei anticipări a pragmaticii vorbirii. Michel Foucault a avut în vedere pătrunderea tentaculară a puterii în viața persoanei și a dat teoria „voinței de putere” ce se exprimă în zonele conștiinței.Leo Strauss a tematizat soarta filosofiei, în care a văzut semnul cultural al libertății și al epocilor. Karl Otto Apel a observat că sunt posibile diferite tipuri de cunoaștere și a elaborat teoria intereselor de cunoaștere. Habermas a avut în vedere destrămarea modelării moderne a vieții publice și a dat teoria comunicării și apoi o filosofie cuprinzătoare. Dieter Henrich a reactualizat motivul imanenței unei subiectivități indisolubile în cunoaștere și acțiuni. Richard Rorty a construit plecând de la observarea varietății și relativității limbajelor. Robert Brandom a edificat o filosofie observând implicațiile inferențelor în acțiunile caracterizate de reciprocitate ale oamenilor. Kurzweil explorează posibilitățile interpretării a însăși vieții umane ca „programare” și de a depăși finitudinea cu ajutorul tehnologiilor informatice.
În filosofia din țara noastră s-a procedat la fel. Lucian Blaga a construit plecând de la preocuparea de a explicita filosofia conținută în exprimări representative ale culturii române tradiționale, D.D.Roșca a căutat să lămurească ce este rațional într-o lume străbăută de caracteristici opuse, Eugeniu Sperantia a exploatat observația că în cunoaștere se începe cu întrebarea și că orice cunoștință este în vederea acțiunii. Ultimii, cronologic vorbind, constructori de anvergură, au procedat la fel. Constantin Noica a plecat de la individualitatea creatoare, „holomerul”, și a dat o filosofie având ca nucleu condițiile creației. Mircea Florian a observat mai profund relația dintre termenii polari ai realității și a generalizat „recesivitatea” acestora (opoziția fără sinteză și fără anihilare).
Sunt de părere că astăzi putem lua ca punct de plecare delimitarea tipurilor de acțiuni presupuse de reproducerea umană a vieții, în funcție de sens (pe larg în A.Marga, Sensul vieții, Creator, Brașov, 2025), pentru o construcție filosofică nouă și adecvată timpului (detaliat în A.Marga, Vocația gândirii. Profilul lumii actuale, Rao, București, 2024). Abia un astfel de punct de plecare ne permite să facem față crizelor actuale.
Orice filosofie prelucrează experiențe exemplare. Sunt de părere că azi este de învățat ceea ce încă nu s-a învățat destul din cinci experiențe ale modernității, care au dus la tot atâtea emergențe culturale care au schimbat istoria lumii. Este vorba de: emergența idealismului german; emergența individualismului american; emergența competenței evreiești; emergența inovativității chineze; și emergența „inteligenței artificiale”.
Faptul este de importanță fundamentală dacă luăm în seamă împrejurarea că societatea modernă a fost construită pe libertățile și drepturile individuale inalienabile, dar, în timp, diversele puteri le-au copleșit. Azi înseși libertățile, drepturile și democrația au fost luate sub controlul diferitelor forțe și se cer curățate de circumstanțieri și reconstruite.
Este clar, de pildă, că statul de drept nu se apără sacrificând drepturile și libertățile fundamentale ale individului. „Independența” justiției nu se cultivă prin mituirea magistraților. Cel nemulțumit de organizările și realitățile existente nu este automat „extremist”. Democrația nu se reduce la cultivarea de proceduri, ci include dreptul la inițiativă al fiecărui cetățean. O democrație care se proclamă singura posibilă este contradicție în termeni. Aidoma dezvoltării, nici democrația nu este posibilă fără meritocrație și în afara suveranității naționale. Democrația nu pretinde închiderea ochilor în fața nevoii de schimbare.
Ca efect, cei care se agață de modernisme rău înțelese, ce simplifică natura și esența umană în efortul de a justifica situații și actori, își condamnă țările la înapoiere. Fragmentarismele nu rezistă, cum nu au rezistat nici premodernismele istoriei.
Se poate discuta îndelung despre libertăți și drepturi oriunde și oricând. Este clar însă că există diferite libertăți: de a spune nu (să o considerăm „libertate negativă”), de a te sustrage („libertatea evadării”), de a schimba situații („libertate pozitivă”), de a crea tu însuți – să o numim „libertate creativă”.
Fiecare dintre emergențele amintite a exploatat în felul propriu „libertatea creativă” a omului. Prima, emergența idealismului german, s-a făcut înăuntrul viziunii pietiste, ce cultiva înalte standarde etice, onestitatea și eficiența demnitarului statului, în primul rând, plecând de la convingerea că Dumnezeu dorește ca oamenii să exercite „good work” aici, pe Pământ, înainte de toate (Peter Watson, German Genius. Europes Third Renaissance, The Second Scientific Revolution and the Twentieth Century, Simon & Schuster, New York, 2010, p. 46 și urm.). A doua, emergența pe solul Americii a acelui individualism ce încorporează responsabilitatea și cooperarea s-a făcut înăuntrul viziunii puritanismului (Henry Steele Commager, The American Mind, Yale University Press, 1950, p.22), în prelungirea acelei „dissent Church”, în care, „fiecare individ este capabil să fie condus de spirit la corecta înțelegere a Scripturii”( Thomas Cuming Hall, The Religious Background of American Culture, Little, Brown, and Company, Boston, 1930, p. 272 și urm.). A treia, emergența iudaismului modern, cu creativitatea extraordinară a evreilor, s-a făcut înăuntrul încrederii în dreptatea Celui care a creat lumea și o diriguiește și, cu aceasta, în rațiune (Nietzsche, Die fröhliche Wissenschaft, cartea a 5-a; Dominique Bourel, Moses Mendelsohn. Begrunder der modernen Judentums, Ammann, Zürich, 2007). A patra, emergența Chinei actuale, s-a făcut înăuntrul viziunii confucianiste, cu teoria meritocratică a organizării societății, care aduce individului recunoașterea prestațiilor sale, și cu realismul pe care-l dă o înțeleaptă aplicare a abordărilor lucide, fie ele și cantitativiste ( Li Yining, Economic Reform and Development. The Chinese Way, Foreign Language Teaching and Research Press, Beijing, 2010, p.224 și urm.). Cum spun istoricii americani, China a atestat că nici un model de dezvoltare din exterior nu-i este adecvat, încât creează ea însăși modele. Între altele, acela al „dezvoltării pacifice” sau acela că, spre deosebire de tradiția Europei, o treime dintre întreprinzătorii privați sunt membrii de partid și marchează deciziile, iar procentul de membrii de partid dintre cei mai mari întreprinzători este și mai mare (John F. Fairbank, Merle Goldman, Histoire du Chine. Des origines a nos jours, Texto, Paris, 2019, p. 658). A cincea, emergența „inteligenței artificiale”, s-a făcut înăuntrul viziunii conform căreia cunoașterea ajunge în profunzimea lumii plecând de la modelări (Nils J.Nilsson, Die Suche nach künstlicher Intelligenz. Eine Geschichte von Ideen und Erfolgen, AKA, Berlin, 2014). Filosofia și logica au fost punctul de plecare al istoriei domeniului, apoi lingvistica, biologia, psihologia, statistica și construcția de mașini au intervenit.
În aceste emergențe este în acțiune „libertatea creativă”. Aceasta este evident mai mult decât libertatea din tradițiile existente, ce au luat chip în practicile timpului nostru, inclusiv mai mult decât libertatea din neoliberalismul de azi, fără să piardă câtuși de puțin ca libertate. Ea și-a asumat altfel condiția umană și este astăzi de valorificat.
Inovația sau, mai pretențios spus, creația, este dependentă, putem spune oarecum rezumativ, pe baza celor cinci emergențe, de un „mediu lăuntric” și de un „mediu exterior”. Acestea permit o chimie aparte, în care se combină felurit elemente diferite.
Cât privește „mediul lăuntric”, nu iese nimic semnificativ fără: a) încredere în valori și motivație intensă, rezultată din conștiința servirii unei cauze mai înalte; b) concentrare și tenacitate în efort organizat; c) interacțiune selectivă și eficace cu alții; d) cunoștințe sincronizate; c) continuă frământare a minții în jurul problemelor nerezolvate; d) distanțare continuă de relativism. Formarea prin educație nu ajunge la țintă fără aceste prerechizite.
Cât privește „mediul exterior”, este vorba de un mediu caracterizat de o seamă de condiții. Este vorba de a) asumarea culturală a faptului că de fiecare dată în lume este ceva mai presus de individul care suntem fiecare, încât istoria nu se încheie istoria cu nimeni; b) luarea creației drept criteriu de recunoaștere a valorii; c)existența unei tradiții de efort și cooperare – tradiția fiind bun sfătuitor pe latura învățăturii despre cum se inovează; d) încurajarea diversității de gândire; e) cultură a perceperii vieții în constantele și naturalețea ei.
Problema acum este să abordăm problemele deloc puține și simple de pe agenda de astăzi învățând din experiența acestor emergențe. La orice analiză se vădește că prea mult din ceea ce a reprezentat fiecare s-a lăsau în uitare și se lasă și acum. Se cultivă „libertatea negativă”, „libertatea negatoare”, „libertatea evadării” și se trădează „libertatea creativă”.
Nici libertatea omului nu se poate înțelege decât din perspectiva „întregului”, care este „demnitatea umană”, cu proclamarea căreia au început de fapt constituțiile americană și franceză, paradigmatice, ale erei moderne. Sub presiunea condiționărilor și manipulărilor de azi, în condițiile răspândirii convingerii false că ar fi de salutat trecerea în „epoca postadevărului”, mulți cred că odată cu alternativele politice ale orei se epuizează posibilitățile de pe lume.
Sunt de cu totul altă părere. Anume că reasumarea „libertății creative” din emergențele amintite ne permite să trecem dincoace de controversa ultimelor decenii, dintre socialismul moștenit, neoliberalismul care i-a luat locul, conservatorismul ce vrea să ia conducerea și ideologiile „resurecției naturii” (axate pe sex, culoarea pielii etc.) – care au, desigur, fiecare, particularități, încât nu se lasă puse pe picior de egalitate. Această controversă, cel puțin în starea cam rutinată și repetitivă de astăzi, devine însă tot mai puțin fructuoasă și a început să țină lumea în loc. În ochii tot mai multor oameni a devenit limpede că nu se petrece înnoirea de care este nevoie în viața actuală, dacă nu cumva că ceea ce se petrece este decepționant.
Sunt de părere că filosofia are de deschis neîntârziat un orizont nou. O poate face astăzi fructificând acele emergențe din perspectiva întrebării privind condițiile de posibilitate ale „libertății creative”.
Probabil că nu mai sunt posibile sisteme filosofice, dar reunirea într-o sistematizare a mai multor domenii ne-o cere deja structura cunoașterii însăși. Parohializarea disciplinelor nu mai dă rezultate nici înăuntrul filosofiei însăși – nu mai dă rezultate, de pildă, epistemologia fără teoria societății, nici filosofia istoriei fără economie și evoluția științelor, nici logica fără etică Nu se mai ajunge la rezultate majore în nici o disciplină consacrată înăuntrul filosofiei dacă este izolată de altele. Filosofia are a-și aplica astăzi ei însăși critica îndreptățită pe care o adresează fragmentarismului. (Cuvânt la lansarea, din 27 septembrie a.c., la Cluj-Napoca, a volumului Andrei Marga, Filosofia prezentului, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2025)