Subsecretarul de stat american a declarat recent că în Europa Centrală de astăzi “amenințările interne la adresa democrației și libertății sunt la fel de îngrijorătoare (precum cele externe n.n.). În întreaga regiune, cancerul regresului democratic și corupția amenință visul urmărit de atât de mulți oameni care au luptat pentru el în 1989. Avem lideri politici din Europa Centrală care profită de avantajele de a fi membri NATO și UE, găsim lideri în regiune care par să fi uitat de valorile pe care se bazează aceste instituții”. Victoria Nuland a reafirmat imperativul “guvernării curate, transparente și care dă seama poporului pe care îl servește”.
Declarația nu este o reflecție ocazională, cum se crede deja. Ea exprimă, în termeni neobișnuit de gravi, optica durabilă a partidului democrat din SUA privind evoluția societății, inclusiv evaluarea stării democrației de dincoace de zidul de odinioară al Berlinului. La modul concret, despre ce este vorba?
În tradiția democraților – mai exact de la John Dewey (cu The Ethics of Democracy, 1898), dacă vrem să localizăm optica – se asumă adevărul, aparent simplu, că democrația începe cu alegeri libere, dar nu se termină nicidecum cu organizarea alegerilor. Altfel spus, democrația ce se reduce la alegerea periodică a reprezentanților nu se mai deosebește îndeajuns de autoritarism și are nevoie, pentru a-și merita numele, de întregire cu acele dezvoltări culturale ce fac din ea “forma de viață” a comunităților.
Citind declarația oficialului american (și, firește, exemplele pe care le-a invocat: alunecarea în naționalismul etnic tocmai în condițiile unei uniuni continentale, apelul la parlament doar la ocazii convenabile, expansiunea afacerilor ilegale, destrămarea societății civile, desconsiderarea valorilor etc.), nu putem să nu ne întrebăm dacă ceea ce s-a dezvoltat în regiune este deja democrație sau ceva diferit. Întrebarea ne-am putea-o pune, desigur, și fără vreo intervenție din afară, văzând cum funcționează democrația aici. Răspunsul este că mai sunt necesare schimbări instituționale pentru a putea vorbi fără rezerve de democrație (și nu, mai curând, de un costisitor autoritarism democratic sau de o, la fel de păguboasă, democrație autoritară!) în unele țări.
Să ne oprim asupra observației de la care pleacă declarația amintită, aceea că democrația liberală – care a avut meritul de a fi asigurat cotitura istorică din 1989 și tranziția ce a urmat – a fost instrumentalizată în unele țări din Europa Centrală în detrimentul democrației înseși. În alte cuvinte, aici lucrurile nu au evoluat suficient sau au fost deturnate, încât democrația este amenințată. Știm prea bine că de situație și-au dat seama la timp numeroși cetățeni ai țărilor regiunii, dar este salutar că oficialii americani spun acum răspicat lucrurilor pe nume.
Discuția asupra Europei Centrale nu este, însă, cu totul nouă. Atunci când guvernarea conservatoare din Polonia iniția măsuri de discreditare a vocii celor care contribuiseră la instaurarea democrației liberale – Mazowiecky, Gyeremek și alții – chiar Vaticanul a reacționat categoric: “așa nu!”. Este adevărat că, dinăuntru, a făcut-o și Lech Walesa! Apoi, când “liberalii tineri” maghiari legiferau îngrădirea libertății de exprimare pentru opozanți, Statele Unite au reacționat, chiar prin secretarul de stat de atunci. Incompetența decizională de la București sau corupția de la Sofia au atras cu ani în urmă, la rândul lor, semnalări.
Acum, avem o nouă reacție, în linia pe care democrații americani o cultivă statornic. Această linie a fost reafirmată cu puțin timp în urmă de unul dintre exponenții cei mai autorizați, care a evaluat democrațiile de după 1989 în optica după care cetățenii fiecărei țări trebuie să aibă posibilitatea să participe fără restricții, atât la economie, cât și la democrație (Hillary R.Clinton, Hard Choices, Simon & Schuster, New York, 2014, p.594). Este, evident, optica ce ar trebui luată în considerare de orice țară ce se vrea democratică. Nu pentru a copia neapărat America, ci pentru normalitatea propriei democrații.
Care sunt, în definitiv, faptele ce pun în discuție starea democrației de la Carpați? Să observăm că regimul care se încheie în decembrie a.c. lasă în urmă încălcări vizibile ale regulilor democrației restaurate în 1989. Cum se poate privi altfel crearea de majorități parlamentare prin combinații de culise, în pofida structurii politice rezultate din alegeri? Sau antagonizarea dintre tineri și mai puțin tineri pentru a înlătura rivalii și a promova în funcții de decizie persoane docile și nepregătite? Sau adoptarea de legi organice prin mecanismul asumării răspunderii de către guvern și ocolirea oricărei dezbateri, inclusiv a celei parlamentare? Sau exercitarea puterii prin răstălmăcirea Constituției și expediente procedurale, în dauna votului cetățenesc? Sau abținerea parlamentarilor rămași în bănci atunci când se votează măsuri de importanță crucială pentru viața cetățenilor? În urma regimului rămân nu doar agitata “luptă împotriva corupției”, ci și corupția extinsă fără precedent. Cum se poate altfel înțelege relansarea rudelor în roluri publice, care face din ridicola încercare de dinastie comunistă de dinainte de 1989 abia o prefață? Sau achiziționarea de bunuri pe apucate de către cei care au ajuns la decizii? Sau alte afaceri nelalocul lor?
Unii se ascund sub eticheta “popularilor europeni”, ca și cum la aceștia, care reprezintă majoritatea politică actuală a Uniunii Europene, se află și măsura justiției, ba chiar și tot adevărul. Și la noi se crede că, dacă se aderă la “populari”, se dobândește un fel de monopol apriori al unor valori, încât dezbaterea democratică devine superfluă. Trebuie amintit însă mereu că majoritatea nu este neapărat deținătoarea justeței și adevărului. Ca stare de fapt, în Europa, sub mantia “popularilor” s-au adunat forțe eterogene în vremurile din urmă. Desigur că resimți o satisfacție să parcurgi, de pildă, programul creștin-democraților germani, care fac efectiv legătura între democrația liberală și creștinism și aduc demnitatea umană și persoana cetățeanului în față. Este instructivă, bunăoară, urmărirea controversei constituționaliștilor germani asupra consacrării demnității persoanei ca principiu juridic sau asupra codificării acțiunii magistratului până la nivelul limbajului și al logicii utilizate. Aici, democrația se află în mod efectiv pe calea transformării în formă de viață. Însă nu ai cum să pui pe același plan unii “populari” din Europa Centrală, care – așa cum s-a observat de la nivelul oficial cel mai înalt – folosesc democrația liberală pentru a impune măsuri fără legătură cu democrația. Aici “demos”-ul este înțeles, sub o inspirație ce vine oarecum neașteptat din mișcările anilor douăzeci, ca un fel de masă de manevră, la distanță de “cratos”-ul ce conferă sens democrației. În asemenea mâini, democrația devine, într-adevăr, cel mult o tehnică de organizare periodică de alegeri pentru a stabili reprezentanți, care-și văd apoi de interesele lor particulare, feriți de controlul democratic.
Unii își închipuie că singura problemă pusă de amintita declarație este înclinația Parlamentului de a-i proteja pe membrii săi față de solicitările procurorilor. Justiția (dreptatea) – se cuvine accentuat încă o dată – constituie valoarea de bază a societății. Ea este mereu asaltată de deținătorii de putere, de acțiunea banilor, de presiuni la aranjarea rudelor, a coteriilor, de neânțelegere și de nepricepere. Sistemul judecătoresc – să ne reamintim, de asemenea – este o putere în stat, anume, a treia putere, pe lângă legislativ și executiv. Respectarea justiției (dreptății) ca valoare nu este de pus în vreun fel în discuție câtă vreme vrem să fim democrați și ne revendicăm din democrație.
Își fac însă iluzii cei care cred că problemele justiției se lasă reduse la atitudinea Parlamentului. Această atitudine este, firește, emblematică în ceea ce privește recunoașterea valorii justiție (dreptate), dar nu spune deajuns despre felul în care se împarte dreptatea în societate. După toate indiciile, până la justiție mai este un drum de parcurs în România – un drum care trece invitabil prin formularea legilor și calitatea acestora, legitimitatea adoptării lor, asanarea procedurilor, selecția magistraților, asigurarea caracterului educativ al sancțiunilor. Statul de drept nu se suprapune cu cultivarea răfuielii și încarcerarea televizată a unor concetățeni, ci înseamnă cadrul ce permite și chiar solicită integrala aplicare a dreptății.
Am putea rezuma considerațiile observând că, în regiunea europeană în care trăim, este acum în joc trecerea de la democrație ca tehnică de alegere periodică a reprezentanților, la “democrație ca formă de viață”, cum s-a spus în cultura americană. De la “democrație liberală”, la “liberalism democratic”, cum se discută în contextul european. De la o democrație autoritară – cum a devenit, din nefericire, democrația de la Carpați – la o “democrație curată”, cum s-a cerut în tradiția din țara noastră. Înțeles în adâncime, acesta este conținutul evaluării din partea oficialului american. Apelul subiacent ar trebui luat în serios nu din vreun oportunism, ci, înainte de orice, spre binele cetățenilor României.
Iar seriozitatea se probează de pe acum prin inițiative efective care să însemne câțiva pași înainte: apărarea demnității umane ca principiu juridic, legarea legalității de legitimitate, abandonarea melodiei răsuflate a “guvernului puternic” în favoarea exigenței “guvernului competent și responsabil”, înlocuirea desemnărilor arbitrare cu controlul democratic al ocupării funcțiilor de decizie, plasarea legilor sub tutela “interesului public”, consacrarea obligației de dezbatere publică a proiectelor și asigurarea răspunderii permanente a decidenților față de cetățeni. Este timpul convertirii unor astfel de inițiative în reglementări și instituții adecvate. Se înțelege că aceștia ar fi doar pașii de început pentru a concretiza instituțional trecerea de la stearpa democrație autoritară a zilelor noastre la democrația curată și pentru a scoate din apatie participarea cetățenească.