Democrația este legată de circumscrierea „sferei publice” ca spațiu în care persoane mature schimbă argumente pe chestiuni de interes general. „Eu pot să mă înșel, tu poți să ai dreptate, dar noi împreună avem de găsit soluția” este deviza. Nu este democrație unde nu se dă curs soluțiilor mai bune. Argumentarea sănătoasă este parte a acesteia.
Ce ar fi să observăm, însă, felul în care se argumentează? Să intervenim în dezbateri, dar și să privim felul în care se discută?
Dacă privim starea argumentării în viața publică din România actuală, atunci trebuie să spunem că, dincolo de prestații insulare, se trăiește o costisitoare sărăcie. Argumentarea este puțină, cea sănătoasă este rară, iar dezbaterea publică este ocolită. Cu optzeci de ani în urmă, Mihail Sebastian vorbea de „cultura de brutalități și tranzacții”, cu „idei nervoase și exclusive”, ce „nu rabdă trecerea de pe un plan pe celălalt”, în care interlocutorii obosesc în fața preciziei și rigorii. Cât de departe suntem?
Presa scrisă și vocile publice s-au redus. Aceasta nu doar datorită expansiunii internetului, ci și ca urmare a declinului încrederii în analize. Jurnalistul, de pildă, și-a pierdut autonomia în urma schimbării bazei economice – care este controlată vizibil de autorități și cercuri de interese. El a pierdut, însă, și ca urmare a venirii pe scenă a multor persoane atrase de libertățile profesiei, dar care nu au fost pregătite serios și sunt gata de orice. Vocile publice s-au redus, la rândul lor, din cauze similare, ținând de economie – puțini se mai interesează de societate, câtă vreme se pot căpătui pe scurtătură – și de lacune culturale.
Ca rezultat al acestei situații, mulți cetățeni reclamă imprecizia alarmantă a intervențiilor, care amestecă amănunte cu esențe și zvonuri cu fapte, precum și feluri de a raționa corecte cu încropeli. Multe dispute în societate nu se pot tranșa, căci, logica fiind desconsiderată, discuția a devenit imprecație sau sporovăială. Se duc campanii vehemente fără să se poată invoca vreun fapt, în înțelesul propriu al cuvântului. Flecăreala și incoerența au devenit caracteristice.
Dar o și mai mare greutate are la noi împrejurarea că deciziile se iau între extreme – autoritarismul teatral sau un autism asociat cu inacțiunea. Cultivarea argumentelor are, ca urmare, prea puțin sprijin instituțional. Parlamentul, ca instituție a dezbaterii argumentative este dominat de liniile pe care partidele le trasează reprezentanților poporului și lasă puțin loc dezbaterii înseși. Mai nou, chiar instituția parlamentară este sub atac din partea unor interese care nici nu pretind și nici nu permit dezbaterea argumentativă.
Criza argumentării nu este mică sub aspect educațional. Dacă aruncăm o privire în cv-uri, vom rămâne stupefiați să constatăm cât de puțini sunt cei care au învățat că pe lume sunt reguli de argumentare. Desigur, învățarea argumentării poate fi „naturală” și, deseori, este. Fără cursuri și seminarii speciale, destui oameni uimesc printr-o logică impecabila. Dar exercitarea logicii ce condiționează gândirea sănătoasă și, la nevoie, pregătirea în logică nu au putut ieși de sub dispreț. Încât, până și la „specialiști” se lasă sesizate urmele acestuia. Efectul general nu este unul pe lângă care se poate trece cu indiferență sau cu consolarea că „timpul le rezolvă pe toate”: o cantitate enormă de probleme rău puse și de sofisme stau la baza deciziilor ce afectează astăzi viața oamenilor.
Sofismele nu sunt un aspect formal, în sens frivol, ci un indiciu al carențelor gândirii. De aceea, la drept vorbind, nu poți fi specialist făcând erori de logică; nici în ceea ce te privește nu „merge și așa”. Suficiența nu face casă bună cu valoarea în materie de logică a gândirii.
Să amintim că cercetarea a permis, în timp, identificarea a numeroase specii de erori și surse de eroare în argumentare. Aristotel (Respingerile sofistice), Francis Bacon (Noul Organon), Immanuel Kant (Critica rațiunii pure), Brentano (Psychologie vom empirischen Standpunkt) sunt repere. Am propus o sistematică actualizată a erorilor (în volumul Andrei Marga, Argumentarea, Editura Academiei Române, București, 2010). Din cele mai mult de opt clase de „erori semantice”, peste o sută de „erori logice” și mai mult de paisprezece „erori metodologice” ce pot afecta felul de a gândi al oamenilor, se pot delimita cele mai frecvente sofisme din viața publică de la un moment dat.
Când este vorba de sofisme, avem de-a face cu erori logice, cu unele dintre acestea. Dintre numeroasele sofisme, dominantele dezbaterii publice din România actuală găsesc că sunt: confundarea opiniei cu descrierea, a informării cu argumentarea, apoi considerarea simplei argumentări drept demonstrație, pentru ca șirul să continue, tehnic vorbind, cu „eroarea statisticii tendențioase”, „ignorarea tezei”, „ratarea subiectului”, „argumentum ex silentio”, „eroarea obiecțiunilor”, „sofismul omului de paie”, „non sequitur”. Să ilustrăm cu exemple această enumerare, într-un efort de a suscita o autoreflecție asupra felului de a gândi.
Mulți oameni fac relatări despre persoane și evenimente. În dezbaterea publică actuală abundă însă relatări sincopate (se fac omisiuni, voit sau din neglijență) sau adăugitoare (înflorindu-se faptele). Din nefericire, persoane influente nu fac diferența între opinie (care este, prin natura ei, pătată de subiectivitate) și descriere (care pretinde fidelitatea față de fapte): „Willy Brandt a urmărit unificarea Germaniei, astfel că acordurile sale cu Răsăritul nu au avut valoare europeană” . Sau susținerea că, „ deunăzi, Departamentul de Stat a criticat opiniile unor oficiali despre justiția din țară”, în care se omite faptul că luarea de poziție anuală a instituțiilor americane s-a referit pe larg nu numai la reflecțiile unor oficiali, ci la întreaga desfășurare a activității juridice din România. Opiniile sunt luate astfel ca substitut al descrierilor. Mai nou, cum ne spun juriștii, denunțurile sunt socotite probe, ceea ce este, din capul locului, eronat. Multe probe pleacă de la opinii, dar aceasta nu dă nimănui justificarea să considere opinia drept descriere.
Adesea, se pretinde că informând despre ceva am asista la o argumentare. Observăm o sumedenie de exprimări care s-au distanțat enorm de ținuta cetățeanului prob și argumentativ pentru a relata, subiectiv doar, stări de lucruri cu pretenția că se realizează o argumentare. Sofismul opiniei ce se pretinde descriere, ilustrat mai sus, se prelungește astfel cu sofismul informării ce se pretinde argumentare. Descrierea nu se reduce la opinie, iar argumentarea este altceva decât informarea. Argumentarea folosește informații, dar dispunerea pragmatică a celui care argumentează este cu totul alta decât a celui care informează. De pildă, atunci când s-a recurs, în 2010, la tăierea de salarii și reducerea de pensii, s-au dat informații sumare privind starea financiară a țării, dar nu s-au adus probe concludente pentru teza necesității acțiunii. Prezentarea a fost doar un exemplu de sofism al informării ce se pretinde argumentare. Desigur, informațiile sunt de la început utile, iar buna informare a cetățenilor este condiție a democrației demne de nume. Dar abia pășind în argumentare putem pune aserțiunile în discuție: sunt ele inteligibile? sunt ele făcute cu bune intenții? sunt adresanții respectați? sunt ele adevărate?
Pentru prea puțini intervenienți în viața publică este limpede diferența dintre argumentare și demonstrație. Explicația rezidă nu numai în lipsa culturii formale (în sensul bun, logico-metodologic), ca urmare a lacunelor instrucției. În SUA sau Anglia sau Germania sau China, mai nou, învățarea argumentării este mai țintită în școală, iar în numeroase țări o astfel de învățare se asigură pe canale eficace. Explicația aduce în discuție, inevitabil, insuficiențele limbii. De pildă, în limba română nu avem deocamdată un cuvânt care să desemneze genul celor două specii – „argumentarea” și „demonstrația” – cuvântul „întemeiere (Begründung, în germană, de exemplu)” fiind prea polivalent, pentru a distinge apoi speciile însele. Oricum, sofismul considerării unei argumentări drept demonstrație este frecvent. De pildă, „v-am demonstrat că prețul combustibilului va scădea în perioada ce vine”, sau „vă demonstrez că prin controlul inflației vom putea pune pe picioare creșterea economică durabilă”, sau „v-am demonstrat, aducînd în discuție biografia persoanei, că aceasta era interesată direct în ceea ce propune”, sau „v-am demonstrat că în referințele ministrului la acțiunile unor procurori se ascunde un atac la adresa justiției”. Aceste exemple, ca și multe altele ce se recoltează abundent din exprimările publice, sunt simple sofisme.
De ce spunem că este vorba aici de sofisme? Luând cuvintele la propriu, este de observat că demonstrație avem doar atunci când ceea ce este de dovedit (teza) rezultă cu necesitate din temeiurile (argumentele, probele) administrate. Or, așa stând lucrurile, demonstrația este posibilă doar în sisteme axiomatizate și în anumite situații cu totul speciale: de pildă, în tribunal, când făptuitorul recunoaște în scris, neforțat și fiind în totalitatea facultăților mintale, că a comis fapta incriminată. În rest, avem doar argumentări. Acestea pot fi valide, pot fi și valide și adevărate în ceea ce privește teza și temeiurile, dar nu sunt demonstrații, ci rămân argumentări! Firește, argumentările nu sunt puțin lucru, dar, onest spus, nu ajung să fie propriu-zis demonstrații decât extrem de rar, dacă cuvintele sunt luate la propriu. Drept consecință, ar trebui mai multă moderație la intervenienții în viața publică, căci în foarte puține situații se poate demonstra, noi rămânând, ca oameni, legați de datoria argumentării.
O eroare frecventă, mai ales în administrație, este sofismul considerării explicației drept justificare. De exemplu, „nu putem crește salariile bugetarilor căci în jurul nostru este criză financiară și economică”, sau “nu putem reforma acum din nou universităţile căci nici profesorii şi nici studenţii nu sunt interesaţi de reformă”. Aici nu faptul că se invocă explicaţii ale stărilor de lucruri – stagnarea salariilor bugetarilor, respectiv neefectuarea reformei universitare – este de respins, ci împrejurarea că se încearcă justificarea lipsei de iniţiativă şi acţiune prin factori exteriori. Iniţiativele şi acţiunile noastre, ca oameni, depind de circumstanțe, dar contextele nu sunt niciodată condiţii suficiente ale lipsei de iniţiativă şi acţiune.
Nu se poate argumenta fără a angaja reguli de etică, fie și numai implicit. Eroarea frecventă ce se produce aici este de multă vreme celebră: ea se numește ingnoratio elenchi, pe românește substituirea tezei cu altceva decât teza, eventual altă teză, pe parcursul argumentării. De pildă, „Ion Rațiu nu era credibil când apăra privatizarea, căci avea interesul să recupereze proprietăți”, sau „se va intra în conflict deschis în Europa răsăriteană, căci protagoniștii urmăresc, fiecare, interese proprii”.
Sofismul substituirii tezei are numeroase forme, pe care manualele le-au inventariat de mult (vezi Douglas Walton, A Pragmatic Theory of Fallacy, The University of Alabama Press, Tuscaloosa, 1995, care a dedicat cele mai ample cercetări sofismelor în ultimele decenii), cu grijă: argumentum ad ignorantiam, argumentum ad populum, argumentum ad consequentiam, argumentum ad baculum, argumentum ad misericordiam și altele. Aceste sofisme sunt tot atâtea feluri de a substitui teza de argumentat cu o altă teză în cursul unei argumentări. Nu vom stărui asupra fiecăruia, chiar dacă fiecare este folosit copios în dezbaterea publică actuală de la noi. Vom ilustra câteva, intens frecventate.
Mă gândesc, mai întâi, la argumentum ad hominem. Este sofismul ce constă în substituirea tezei cu invocarea calităților, defectelor, prestațiilor cuiva, adică în înlocuirea tezei cu teze despre biografia persoanei. El ridică problema distincţiei între opinie și persoana care emite opinia. În reacție la acesta, trebuie acceptat că opinia cuiva se susține sau se infirmă nu cu altceva decât cu probe – cu probe ce au legătură cu opinia însăşi. Nu întâlnim, oare, frecvent structura: „cutare nu are dreptate să susțină soluția privatizării întreprinderii căci aparține grupului interesat să cumpere pachetul majoritar de acțiuni”, sau „cutare nu trebuie luat în seamă pentru că abia a scăpat de o anchetă a procuraturii”, sau „cutare nu contează, căci are un traseu biografic complicat’. Una din cauzele cognitive ale actualei confuzii a valorilor din societatea noastră este această abundentă substituire a tezelor, care face ca persoane fără calități să treacă drept adecvate în virtutea faptului că nu au făcut nimic, iar persoane pricepute să fie respinse în baza unor date personale. Nu va putea fi depășită confuzia extinsă a valorilor fără a se asuma, ca o chestiune de cultură, că una este discuția despre tezele oamenilor și alta cea despre trăsăturile lor.
La noi, sunt frecventate copios și alte sofisme din clasa ignoratio elenchi. Mă opresc la unul înspăimântător prin frecvența sa, ce poate fi numit ratarea subiectului. El are loc de fiecare dată când vorbitorul propune spre discuție un subiect, dar preopinentul reacționează discutând, de fapt, altceva. Cineva tratează, de exemplu, răscoala țăranilor din Bărăgan din 1907, dar preopinentul îi reproșează că nu aduce în discuție și starea țărănimii din Moldova și Transilvania, sau, un alt exemplu, cineva examinează criza financiară din Grecia, iar preopinentul îi obiectează că nu ia în seamă echilibrul bugetar din România. Orice subiect se poate discuta, dar ar trebui înțeles că, într-o dezbatere matură, se discută până la capăt subiectul propus, pentru ca apoi să poată fi discutat oricare alt subiect, și că o opinie se tratează sub aspectul a ceea ce spune, nu sub aspectul imensului nespus care o înconjoară.
Frecvente sunt și alte sofisme din clasa ignoratio elenchi. De pildă, sofismul argumentum ex silentio și, oarecum simetricul său, sofismul numit eroarea obiecțiunilor. Primul constă în a lua absența obiecțiunilor la o teză drept argument în favoarea tezei. De pildă, în adoptarea de legi prin mecanismul asumării răspunderii guvernului – folosibil, desigur, conform Constituției, doar în situații extraordinare (război, calamități, etc.) –funcționează structura de gândire „nu avem înregistrate contestări ale acestui proiect de reglementare, deci reglementarea este validă”. Aici, este un exemplu de sofism din clasa argumentum ex silentio. Exemplul „avem obiecții la felul în care se realizează manualele alternative, deci politica manualelor alternative este greșită” ilustrează „eroarea obiecțiunilor”. Cele două sofisme – a deriva concluzii din absența sau prezența obiecțiunilor – sunt semnele alarmante ale carențelor culturii și, până la urmă, ale neînțelegerii sensului dezbaterii publice – acela de a ivi soluția mai bună.
Un semn al carențelor culturii este și argumentum ad ignorantiam – acea derivare de concluzii din împrejurarea că nu se poate momentan dovedi contrariul. De pildă, „cu actualii lideri, partidul cutare se va demantela în perioada următoare”. Recent, este folosit copios sofismul „cine are dreptate trebuie să dovedească în justiție că nu este vinovat”. Într-o gândire matură, pentru susțineri (că un partid se va demantela, că cineva este vinovat etc.) trebuie aduse probe, iar faptul că deocamdată nu se poate dovedi contrariul unei susțineri (că partidul respectiv nu se va demantela, că respectivul nu este vinovat etc.) nu este probă în favoarea acesteia.
În dezbaterea publică de la noi, foiletonul vrea să ia locul analizei. Nu insist aspra faptului că foiletonul, desigur util, nu dispensează de cultura argumentării, care aduce precizia necesară dezbaterii serioase. Nu stărui asupra împrejurării că, aşa cum nu se înţelege ce este o „descriere” faţă de „opinie”, nu se înţelege nici ce este o „analiză” faţă de simpla reacţie la un eveniment şi faţă de „interpretarea” lui. În dezbaterea publică, chiar autori cu pretenţii amestecă într-un cazan al confuziilor „opinii”, „descrieri”, „explicaţii”, „analize”, „justificări”, „interpretări”, „ipoteze”, „postulate” şi comit erori ce împiedică, de la început, accesul la relevanţă și, apoi, la adevăr și justețe. Cultura multor intelectuali poartă povara acestui amestec nepermis şi-şi interzice din interior competitivitatea.
Altfel spus, din cultura aparentă, a opiniei vehemente și nefondate, trebuie ieșit spre cultura evoluată, în care se prezintă nu doar opinii, ci și distincțiile necesare. Este motivul pentru care, în ceea ce mă privește, caut să armez textele cu considerații mai largi, factuale și conceptuale. Pe de altă parte, în peisajul plin de autori care perorează cu pieptul umflat, este o datorie să arăți că nu ai întâlnit subiectul doar cu o seară înainte și că nu improvizezi. Unii iau în grabă considerațiile largi și evocarea cercetării proprii ca un fel de lux sau orgoliu sau orice altceva, în vreme ce acest fel de a proceda nu este decât un efort de consolidare a argumentării în fața unui cititor pe care-l respect ca partener și, desigur, pentru a exclude suprapunerea cu cei care doar perorează. Avem de luat distanță astăzi nu numai de ignoranță, ci și de veleitarismul ce trece drept „competență” și are efecte la fel de grave.
Asiduu frecventat este și sofismul non sequitur(nu rezultă) – de pildă, „avem contacte externe cu diferiţi miniştri şi multe guverne, încât politica noastră externă este bună, chiar dacă nu reuşeşte să atragă investiţii şi să schimbe opticile altor ţări despre noi”. Efectul general este atmosfera de „cam așa…” sau „cred că…” sau „poate că…”, în fapt, cantitatea enormă de „gândire aproximativă” ce domină tratarea chestiunilor.
Nu mai puţin frecvent se recurge la eroarea statisticii tendențioase. Ea constă în a instrumenta statistica pentru a susţine anumite teze, după ce înregistrarea statistică a fost malformată, uneori pentru a sprijini tocmai acele teze. Bunăoară, „ avem şomaj scăzut, căci aşa ne indică statisticile de la oficiile forţelor de muncă”, sau „România iese din criza economică întrucât datele statistice pe ultimele trimestre indică o creştere”, sau „avem o situație macroeconmică bună, căci echlibrul bugetar este efectiv”. Fiind asiduu folosită, „eroarea statistici tendenţioase” face nerealist, de la început, orice tablou al situaţiei şi pune dezbaterea publică pe căi superficiale în raport cu gravitatea problemelor.
Confuzia ce afectează dezbaterea publică de la noi este suplimentată de extensiunea neobişnuită a sofismului omului de paie, cum îl numesc manualele englezești (straw man fallacy). Este vorba de acel sofism ce constă în a deforma în prealabil opinia unui preopinent, sau chiar acţiunile lui, pentru a-l putea combate mai ușor. De pildă, „preopinentul nu merită luat în seamă, căci are o părere exegerată despre stările de lucruri din țară când spune că cei care conduc nu au vreun proiect”. Sau, mai nou, „altădată au fost ei la palat și au decis cum se știe, iar acum este timpul să fim noi”. Prezența „sofismului omului de paie” este atât de răspândită în dezbaterea publică actuală, încât îi conferă acesteia aparența că totul este vorbărie fără noimă, iar deciziile sunt la întîmplare.
Sofismele evocate nu sunt nicidecum toate sofismele prezente în viața publică din acești ani ai unei extinse confuzii de valori. Ele sunt doar cele mai frecvente la nivelul aserțiunilor. Dacă privim felul cum se argumentează din punctul de vedere al distincțiilor ce se fac în câmpul interogațiilor, al evaluărilor și al propozițiilor deontice, apoi al modalităților, (ceea ce voi face într-o aplicație ulterioară) vom găsi și mai multe sofisme.
Nu insist acum asupra sofismelor din sentințele unor instanțe (la care voi reveni, de asemenea, cu alt prilej) – începând cu cele mai simple, constând în folosirea confuză a argumentului pari ratione și a argumentării a fortiori. Aș stărui doar asupra unuia: sofismul falsei identificări. Un exemplu celebru: „Einstein s-a fotografiat cu limba scoasă, deci autorul teoriei relativității s-a fotografiat cu limba scoasă” este mai replicat decât se crede. „Demnitarul mănâncă dimineața omletă, deci un membru al guvernului este interesat de producția de ouă” este doar un exemplu simplu. Trebuie, în orice caz, dezvoltată capacitatea de a distinge identitățile sub care se manifestă oamenii, dacă vrem să vorbim precis despre ei.
Spectrul întins al posibilităților de eroare ar trebui să îndemne la prudență. Nu ar trebui cedat doar cuvintelor, frazelor, repetițiilor, propagandei, manipulărilor, cu un cuvânt, înșelărilor, inclusiv înșelărilor de sine. Pe de altă parte, nimic nu servește mai bine indispensabila gândire critică – adică acea gândire ce cultivă concluzii întemeiate – decât o logică bine folosită.
Evocarea sofismelor frecvente aruncă, însă, o lumină asupra a ceea ce este de schimbat în cultura de acum pentru a schimba viața de astăzi. Nu este schimbare în bine fără reforme instituționale favorabile democratizării și fără selecția meritocratică a decidenților, dar la acestea nu se poate ajunge fără o cultură interiorizată, ce începe cu despărțirea de sofisme. O autoanaliză a fiecăruia este una din căile spre dezbatere fructuoasă și apoi spre democrația ce-și merită numele. Peste toate, umanitatea oamenilor nu se etalează în impunerea, cu forța deținută momentan, a tezelor, cât în comunicarea argumentativă cu ceilalți, în respectul logicii.