Am participat ezitant la o emisiune despre stilul de viață. Socoteam că telespectatorii au nevoie de sfaturile renumitului profesor Nicolae Hâncu la numeroasele maladii și dificultăți ce se întâmpină, nu de alte considerații. M-am întrebat ce poate spune cineva cu pregătire filosofică și sociologică într-o problemă în care urgențele țin de sănătate. Mai cu seamă când în jur sunt oameni fără adăpost, care abia apucă o coajă de pâine, când au loc tragedii ale mizeriei și când impostura și nedreptățile sunt la tot pasul. A face ceva pentru cei loviți trece, firesc, înaintea altor teme.
M-am încumetat totuși să-mi exprim opinia privind stilul de de viață întrucît s-a intrat într-o civilizație ce are nevoie perceptibilă de corecturi de direcție. În fapt, consumerismul ostentativ, snobismul, transformarea acumulării pe orice cale în scop al vieții, în condițiile în care mulți oameni abia își trag zilele, nu sunt nici neglijabile și nici fără urmări. Este datoria fiecăruia dintre noi să încerce măcar lămurirea lucrurilor.
Până de curând, stilul de viață nu a fost în discuția curentă. Reflecția sapiențială l-a tratat mereu înăuntrul preocupării de a stabili orientări în viață. Kant a fost echitabil când observa că știința este cunoaștere organizată, iar înțelepciunea viață organizată.
Pe de altă parte, de la stilul în scriitură, la stil ca expresie exterioară (“haina face stilul”) sau stil ca manifestare a unei anume civilități (de Buffon: “le style est l’homme meme”), stilul a înregistrat generalizări. Astăzi, prin stil de viață se înțelege un fel de principiu unificator al acțiunilor unei persoane, pentru care aceasta a optat. Atitudinea față de muncă, relația cu ceilalți, gestiunea timpului, valorile împărtășite, pasiunile, atitudinile îl compun. Se consideră stiluri, de pildă, “afaceristul”, “demagogul”, “profesionistul”, “intrigantul”, sau “luptătorul”, “profitorul”, “depresivul”, “creatorul”, “experimentatorul”, “hiperlucidul”, fără ca enumerările, după un criteriu sau altul, să fie complete.
Dacă vrem însă să localizăm începutul reflecției sistematice asupra stilului de viață, atunci nu putem să nu ne oprim la Nietzsche. În genialele străfulgerări din Nașterea tragediei (1871), se opera, de fapt, o cotitură în înțelegerea artei: aceasta nu mai era privită ca divertisment în clipele vieții practice și nici ca simplă formă pe care o admirăm în muzeu, ci din punctul de vedere al configurării personalității. A fost convingerea nezdruncinată a filosofului că abia dacă este concepută ca operă de artă, viața este demnă de a fi trăită. Nietzsche a interogat creațiile ca feluri de trăire a lumii și a deschis reflecția asupra stilului de viață. El a distins între “stilul dionisiac”, pe care-l întruchipează cei înclinați spre cufundarea în întregul naturii, aidoma unei “beții”, și “stilul apolinic”, al acelora care caută să impună o formă în geografia lumii, asemenea unui “vis”. El a mai distins „dionisiacii barbari“, în al căror “amestec de voluptate și cruzime” se ascunde “adevăratul filtru al Satanei”, și “grecii dionisiaci”, care păstrau o idee chiar în plăceri.
Pentru Nietzsche, posibilitatea configurării vieții proprii în libertate era premisa sigură. Că, în fapt, libertatea de configurare nu este accesibilă tuturor, că cei mai mulți oameni stau sub imperiul constrângerilor, nu intra în discuție. Nu intra în discuție nici împrejurarea că nu doar interese artistice, ci posibilități economice, șanse sociale, interese de carieră, uneori valori etice dictează opțiunile oamenilor în viață. Degeaba îi spui unui înfometat că anumiți compuși ai pâinii nu-i sunt favorabili sau unuia care trăiește din reclamă că produsele respective sunt riscante! Oricum, tema pusă în joc de Nietzsche rămâne, căci există și o marjă de opțiune individuală în viața fiecăruia, oricât de covârșitoare sunt împrejurările.
În societatea modernă, s-a crezut uneori că producerea de bunuri pe scară lărgită va satisface trebuințele și-i va smulge pe toți din necazuri. Astăzi, știm că acest materialism, luat exclusiv, nu rezolvă problema. Și în condițiile celei mai ridicate capacități de producere de bunuri, mulți oameni rămân în afara cercului celor care se bucură de satisfacere. Iar odată cu denaturalizarea economiei, prin aplicarea ultimelor achiziții ale științelor, chiar bunurile destinate să satisfacă trebuințele induc probleme. Înseși medicamentele, chemate să asigure terapiile, pot produce neajunsuri.
Nu numai filosofiile, dar și eticile trecutului nu mai fac față situațiilor. Și unele și altele se cer, după caz, amendate, părăsite sau întregite cu noi capitole. Să observăm situația eticii.
Pe de o parte, se dezvoltă industria alimentară pe bazele biochimiei actuale, ai cărei ingredienți au efecte primare și secundare ce abia se lasă deslușite. „Biotehnologia”a permis evoluţia spre „bioeconomie” şi a dus la „revoluţia biotehnologică” a timpului nostru. Înăuntrul acesteia, s-a format consorțiul industriei, cercetării, instrucției, media, care domină industria actuală a bunurilor de larg consum.
Pe de altă parte, folosirea antibioticelor, expansiunea anticoncepţionalelor, diversificarea medicamentelor nu mai încap nici în „etica medicală” consacrată și cer noi abordări. S-a închegat, între timp, o „alianţă strategică între politică, cercetarea fundamentală şi industria farmaceutică”, care face din acreditarea medicamentelor o sursă de întrebări.
Din ambele direcții, „biovigilența” devine condiție de viață. Între timp, etica operării cu natura a trebuit să fie acceptată, alături de etica relațiilor dintre persoane. Una dintre scrierile filosofice reprezentative ale epocii (Hans Jonas, Das Prinzip Verantwortung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2003) i-a pus bazele prin extinderea eticii lui Kant. La imperativul cunoscut „acţionează astfel încât maxima conduitei tale să poată deveni maxima conduitei tuturor” i s-a adăugat un nou imperativ: „acţionează astfel încât consecinţele acţiunii tale să fie compatibile cu permanenţa vieţii umane autentice pe Pământ”. Mișcarea ecologistă își asumă de acum efortul de a rezolva problema nu numai în cerul teoriei, ci și pe pământul vieții de zi cu zi.
Lucrurile nu se opresc aici. Se poate spune că a sosit timpul să adăugăm la cele două etici – etica raporturilor dintre oameni și noua etică, a raporturilor cu natura – etica raportării la propria natură. Imperativul ei ar putea suna astfel: „acționează astfel încât consecințele acțiunii tale să fie compatibile cu viața ta dusă în demnitate”.
Stilul de viață nu mai este doar treaba filosofiei. Sociologia a pus în lumină relația “stilului de viață”, ce depinde în mai mare măsură de opțiuni individuale, cu “modul de viață”, care este în funcție de trăsături sociale și a deschis posibilitatea examinării factuale a diferențelor stilistice. Psihologia a preluat explorarea interferențelor dintre stilul de viață și structurile de personalitate. Istoria a încorporat investigarea modurilor și stilurilor de viață din trecut.
În marginea medicinei, dar cu contribuția decisivă a medicilor, se propun mai nou modelări, cu scopuri normative și educaționale explicite, ale “stilului de viață sănătos”. Cea mai influentă, pe care o găsim în exprimările specialiștilor, condiționează “stilul de viață sănătos” de factori precum: nutriție echilibrată, activitate fizică, relaxarea, controlarea surselor de stress, gândire proactivă, moderarea nevoilor.
Relativ la nutriție ne spun ce este de făcut nutriționiștii, la activitatea fizică, kinetoterapeuții, la relaxare, medicii, la stress, psihologii, la felul de a gândi pedagogii, la moderația nevoilor, antropologii. Este destul pentru un stil de viață sănătos? Fiecare dintre factorii amintiți merită atenție, fiind de sine stătător. Aparent, ceea ce ni se cere, luându-i în considerare pe fiecare și pe toți la un loc, este mult. Este mult pentru că dependențele sănătății sunt ramificate, dar nu este suficient.
Eu cred că modelarea stilului de viață sănătos mai trebuie să includă faptul că oamenii sunt ființe ce acționează motivat în funcție de reprezentarea viitorului. Atunci când acest viitor este perceput ca închis (nu se întrevăd alternative viabile) sau sumbru (fiind colonizat cu amenințări), când, altfel spus, nu se bucură de încredere, apar patologiile demotivării. Toma d’Aquino spunea că, dintre suferințele sufletului, tristețea aduce cele mai mari daune. Dar neâncrederea în ceea ce va fi? Dacă examinăm efectele neâncrederii (de exemplu, psihozele legate de stagnări, neputințele rezultate din crize de motivație) ne vom da seama că încrederea în viitor este încă un factor, alături de cei enumerați, ai stilului de viață sănătos.
“Omul este ceea ce mănâncă (Der Mensch ist was er isst)” – spunea Feuerbach, riscând o formulare nu tocmai fericită a ideii banale că viața depinde de nutriție. Benjamin Franklin a fost mai exact: “Să mănânci pentru a trăi, nu să trăiești pentru a mânca”. Nutriționiștii sunt cât se poate de preciși atrăgând atenția că “alimentația este cel mai important factor exogen care influențează corpul uman” (Nicolae Hâncu, Cristina Niță, Anca Crăciun, Abecedar de nutriție. Să devenim proprii noștri nutriționiști, Sănătatea Press Group, București, 2012, p.137). Ei atestă că probleme induce lipsa alimentelor – subnutriția și malnutriția – dar și excesul consumerist și inadecvarea.
Nutriționiștii noștri duc astăzi o campanie oportună pentru moderație într-o țară ce se apropie de record la indicatori precum obezitate, greutate suplimentară în Europa. Le poate veni în ajutor Epicur, cu observația profundă că nu stomacul este greu de satisfăcut, ci gândul la stomac. Altfel spus, cultura nutriției joacă un rol cheie în alimentație. Iar semnele carențelor acestei culturi la noi se văd cu ochiul liber. Nu insist asupra barbariei etalate în unele reportaje recente de televiziune, în care gazda prezintă comesenilor miei sau purcei ce urmează să ajungă în farfurii. Această barbarie se cuvine condamnată explicit. Mă limitez să menționez faptul că la sărbătorile de Crăciun și de Paști, ecranele televizoarelor se umplu de imagini cu “bucate” ce presupun curmări de vieți, ca și cum sărbătoarea rezidă în îngurgitări deșănțate. Se ignoră dezinvolt faptul că sacrificarea animalelor inocente nu are de fapt nici o legătură cu ceea ce se sărbătorește, iar dacă aspectul religios s-a pierdut, tot ce mai rămâne este ocupat de mâncare și băutură.
Se spune că în fiecare om se găsesc germenii multor boli, dar nu la fiecare încolțesc. Stilul de viață face diferența. Nu este atât de important că filosofii controversează asupra criteriilor distincției dintre normal și patologic, pe cât este un alt fapt – acela că mulți filosofi au sesizat convingător implicațiile sănătății și suferinței. Nimeni nu a atras atenția asupra importanței îngrijirii sănătății precum a făcut-o Schopenhauer: “sănătatea nu e totul, dar fără sănătate nu este nimic”. Nimeni nu a observat mai profund decât Heraclit că „boala lasă să se recunoască valoarea sănătății”. Nimeni nu a spus mai elocvent decât Cicero: “abia cine a avut dureri îl înțelege pe altul”.
Sănătatea fizică a fiecărei persoane este o valoare de primă importanță. Dar nu cumva sănătatea depinde și de altceva decât de organism și mediul său înconjurător natural? Dacă luăm în serios și gândim până la capăt trei dintre factorii amintiți ai stilului de viață sănătos – controlarea surselor de stress, gândirea proactivă și încrederea în viitor – atunci, la un moment dat, intervine inevitabil chestiunea interacțiunii cu ceilalți. Hegel a arătat că nici “stăpânul” nu-și poate atinge scopurile fără a se interesa de nevoile și soarta “servitorului”. Husserl deschidea un câmp nou de reflecție când cerceta calea pe care noi înșine, fiecare dintre noi, și-l asumă pe cel de alături în chiar construcția lumii sale. Heidegger avertiza că relațiile din societatea modernă formează o sferă a “impersonalului (das Man)”, a unei anonimități ce ne deformează viața dacă ne lăsăm în seama ei. Sartre îl continua când plasa “infernul” în dreptul celuilalt.
Desigur că blamarea de plano a oricărei socialități nu duce la soluție. Dar avem în astfel de evaluări indiciul unei probleme de care depinde sănătatea. Astăzi se pot aduce în discuție concluzii ale întinselor analize ale manipulării, condiționării, frustrărilor din societățile de azi, care, la rândul lor, atestă direct sau indirect că stilul de viață are componente interactive. Iar dacă aruncăm privirea în istoria filosofiei, nu putem să nu remarcăm faptul că Platon a avut și aici o intuiție genială când a spus că doctorii corpului și doctorii sufletului ar trebui să fie una, căci așa e corpul uman.
Configurarea stilului de viață sănătos depinde de elucidări culturale cu bătaie lungă. Nimeni nu rămâne deplin sănătos în relații, interacțiuni și realități care nu sunt sănătoase. Nu insist asupra acestui aspect, dar subliniez două praguri ce se cer trecute în reflecțiile asupra vieții umane. Primul ar fi preluarea fără omisiuni a specificului uman – care este dat de echiparea anatomo-fiziologică, de capacitatea muncii, de interacțiune, de capacitatea limbii, de capacitatea conceptualizării și de reflexivitate. Al doilea este modelarea relației dintre individ și comunitate în așa fel încât fiecare termen să fie luat ca atare. În fapt, este vorba de trecerea la a concepe socializarea ca individualizare și reciprocitate.
Știm prea bine că în relația dintre persoane nu este numai iubire. Intervin în ea interese, voință de dominație, alergii, stereotipii. Nu este însă posibil un stil de viață sănătos fără a investi recunoașterea celuilalt și a face ca recunoașterea să fie reciprocă. Nu este totdeauna iubire, dar se cuvine să fie respect pentru calitatea de om, cetățean, pentru valoare și performanță.
Nu este alt mediu pentru a promova opinii diferite decât argumentarea. În măsura în care își păstrează umanitatea, chiar și în situații litigioase, oamenii argumentează. Orice alt mijloc – minciuna, mituirea, șantajarea, recursul la forță – se află sub demnitatea umană și nu are, deci, legătură cu stilul de viață sănătos.
Argumentările sunt și ele teren al patologiilor. Sunt inventariate câteva sute de erori frecvente, intenționate sau datorate unei proaste însușiri a limbii, logicii și metodelor. Nu se poate atinge un stil de viață sănătos când se încalcă logica. Se vede prea bine, de exemplu, că nu se poate asana viața publică, oricât s-ar înnoi cei selectați prin alegeri, câtă vreme erorile de gândire sunt frecvente. Asanarea ține de mecanismul de alegeri, dar și de o ierarhie a valorilor.
La noi, bunăoară, se iau copios afirmațiile cuiva ca adevărate sau juste, căci aparțin deținătorului unei funcții (sofismul ad verecundiam). Sau se folosesc date biografice sau simplu personale ca probe pro sau contra opiniilor unei persoane (sofismul ad hominem). Ori se invocă situații din trecut ca evaluări actuale (sofismul prea multă analogie). Sunt doar trei dintre sofismele ce alimentează actuala confuzie a valorilor din societate sau măcar împiedică ieșirea din ea.
Peste toate, cu siguranță, nici cei care profită de confuzia valorilor și nici cei care îi plătesc costurile nu pot accede la un stilul de viață sănătos. Individualizarea trăirii vieții, în respectul naturii și al naturii proprii și în condițiile reciprocității acțiunilor, constituie premisa unui astfel de stil.