Un aggiornamento în filosofie
Cei care au urmărit evoluția filosofiei de peste o jumătate de secol sunt izbiți de schimbări. Hilary Putnam a considerat că perioada postbelică este mai bogată în înnoiri decât întreaga istorie anterioară a filosofiei. Aș spune chiar mai mult – cotiturile în filosofie au fost mai dese în ultimele secole ca oricând în istorie.
După ce în secolul al XIX-lea s-au produs cotiturile “istorică” (Hegel), „antropologică” (Feuerbach), “existențială” (Kierkegaard), „spre reflexivitate” (de Biran), ”spre înstrăinare” (Marx), “axiologică” (Nietzsche), „spre intenționalitate” (Brentano), „semiotică” (Peirce), secolul ce a urmat a adus noi cotituri. S-au înregistrat „cotitura sensului” (Husserl), cea „lingvistică” (Wittgenstein) și cea „hermeneutică” (Heidegger). Au urmat „cotitura epistemologică” (Carnap), „cotitura spre raporturile ascunse” (Foucault), „cotitura comunicativă” (Habermas), „cotitura spre structuri” (Luhmann), „spre metafizică” (Dieter Henrich) și „spre pragmatica comunicării” (Brandom). Neuroștiințele, genetica, informatica, cosmologia schimbă orizonturile. Ceea ce nu se putea ieri, azi se poate.
Pe de altă parte, în realitatea vieții s-au produs schimbări provocative. De pildă, democrația s-a dovedit soluția, dar a intrat în criză. Prin robotizare dispar profesii tradiționale. Inteligența artificială permite tablouri fără precedent ale realității. Călătoria în cosmos devine parte a turismului. Cultura înfruntă crearea de ființe umane în laborator și expansiunea virușilor. Devizele „transumanismului” sunt noua ideologie.
Este, din multe rațiuni, ora regândirii lumii. Din capul locului se cuvine, însă, să ridicăm privirile mai sus decât imediatul și peste presiunile la adaptare și să adoptăm coordonatele cele mai largi. Stabilirea faptelor, explicația științifică, inovația conceptuală, experimentarea și viziunea au acum a-și da mâna. Filosofia nu mai poate fi relevantă fără acestea.
Prin definiție, filosofia stă sub imperative dificil de conciliat: să prindă întregul, să o facă metodic, să fie deschisă față de schimbările din viața de azi (globalizarea, nanoscientizarea, digitalizarea) și să asigure resurse de sens vieții. Câțiva gânditori au revizitat mai nou însăși conceperea filosofiei și au elaborat filosofii noi (vezi, pentru detalii, Andrei Marga, Introducere în filosofia contemporană, 2014), tocmai pentru a face față la ceea ce se petrece.
Bunăoară, Heidegger avea dreptate să spună că filosofia, rămânând tributară metafizicii, nu atinge concretul vieții. Ea rămâne la existent, „ființa (Sein)” fiindu-i inaccesibilă. Nu mai vorbesc de „ființarea umană (Dasein)”, pe care filosofia a dedus-o mai mult, din considerații despre lume.
Numai că și „ființarea umană” și „ființa” pot fi captate abia plecând de la ceva. Hegel le-a privit plecând de la conștiința libertății, Darwin de la supraviețuire în lupta existenței, Marx de la accesul la bunuri, Nietzsche de la capacitatea de creație, Heidegger de la faptul finitudinii, al fragilității indepasabile a existenței umane.
Punctul de plecare se cere lărgit. Richard Rorty avea dreptate să spună că este timpul să plecăm de la cotitura lingvistică și implicațiile ei în înțelegerea prestațiilor umane. Filosofia devine critică conceptuală și, mai larg, culturală. Numai că astfel ea descrie posibilități și conturează oportunități, dar are prea puțin de spus despre ceea ce este de făcut.
Dieter Henrich are dreptate să atragă atenția asupra conștiinței de sine. Nu se ajunge la schimbare a realității în care trăim fără a angaja conștiința de sine. Numai că istoria se joacă nu numai în conștiința de sine, ci și în afara acesteia – în organizările devenite rigide din lume. Cum le abordăm?
Robert Brandom are dreptate să constate că, în calitate de oameni, recurgem la practici raționale, recunoaștem autoritate anumitor aserțiuni și că acestea stau pe straturi ale interacțiunilor. Nici o susținere nu este fără implicarea de interacțiuni. Numai că și o astfel de optică se expune la întrebarea: ne limităm la a privi ceea ce este?
Jürgen Habermas are dreptate să reconstruiască realitatea pe care o trăim condus de întrebarea asupra condițiilor necesare și suficiente ale unei reproduceri cu sens a vieții umane. Foarte probabil, însă, reconstrucția trebuie completată cu o construcție capabilă nu numai să restituie convingător ceea ce este din perspectiva posibilităților mai bune, ci și să anticipeze viitorul.
Precum odinioară la Hegel, asumându-ne întregul vieții, temele duc mereu la alte teme. Bunăoară, nu putem face față întregului fără a plonja în realitatea dată – a o semnifica, a o explica și a croi o ieșire atunci când este sub nivelul conceptelor din care își revendică legitimitatea. „Gândirea postmetafizică” are azi meritul de a fi intrat ca filosofie, cu analize proprii, în ceea ce este dat în jur.
Proiectul modern al umanității stă pe ceea ce vechii greci au prins sub termenul de “viață bună”, pe ceea ce strămoșii romani au captat sub termenul “viață virtuoasă” și pe ceea ce vechii evrei au avut în vedere când au vorbit de “viața veșnică”. Acești termeni se cer și ei reconstruiți înăuntrul reproducerii moderne a vieții.
În definitiv, cu ce probleme ne confruntăm ca oameni care am deschis ochii asupra lumii în condițiile modernității? Ce avem a atinge? Ce poate constitui acum punctul de plecare al unui aggiornamento al filosofării?
Putem răspunde cu o simplă listare. Este vorba de: hrană și adăpost; evitarea durerii, tămăduirea și rezistența la boli; facilitarea muncii și evitarea muncii ca trudă; răsplata echitabilă a muncii; relație cu altul și dreptatea în această relație; ajutorarea dezinteresată în caz de nevoie; participarea la decizia ce-ți afectează viața; libertatea personală; absența dominației și asupririi; acces la învățătură; iubire; obținerea frumosului. Susțin că acest tablou – nu doar pe fragmente, ci și cuprinzător – este de asumat filosofic astăzi.
Orice om, dincolo de origine socială, culoare, pregătire etc., are nevoie, într-o măsură sau alta, de acestea. Cum se ating ele? Răspunsul meu este că aspirațiile vieții umane se satisfac prin acțiuni și reflecții felurite, pe humusul tradițiilor culturale. Formulat tot filosofic, o unificare a experiențelor gen “știința unitară” sau “să fim morali” sau “să promovăm valori spirituale” sau “să muncim” sau “să facem politică” nu este posibilă – chiar dacă fiecare deviză își află justificarea ei contextuală. Altfel spus, monismul acțiunilor, care încearcă să obțină performanțele amintite dintr-una dintre acțiuni, nu dă rezultate.
În orice caz, lista acțiunilor trebuie rafinată, în continuare. Știm de la Hegel că pentru o reproducere a vieții care să fie și culturală și umană este nevoie de “muncă”, “interacțiune”, “limbă”, știm de la Max Weber că este nevoie de “acțiune rațională în raport cu un scop” și de “acțiune rațională în raport cu o valoare”, știm de la Habermas că este nevoie de “acțiune rațională în raport cu un scop” (“acțiune instrumentală” și “acțiune strategică”), “acțiune comunicativă”, “acțiune dramaturgică” și reflexivitate. Știm destule de la alți autori. Sunt de părere că mai trebuie adăugate “acțiunea reflexivă”, “acțiunea emancipativă”, “raportarea la absolut”, ca tot atâtea acțiuni ireductibile, împreună cu tipurile de cunoștințe ce le susțin.
Religia este rivalul istoric al filosofiei. Evident, este vorba aici de religie la propriu – ceea ce înseamnă „legământ” între Dumnezeu și oameni, „revelație”, „mântuire”, la care se poate adăuga „liturghia”. Rivalitatea dintre religie și filosofie este la nivelul opțiunilor ultime ale viziunilor, dar concret au fost și pot fi oricând cooperări.
Cât de presantă este astăzi lămurirea relației dintre religie și filosofie ne dăm seama din faptul că două opere monumentale ale filosofiei, tipărite recent, o au în centrul lor. Este vorba de Schwarze Hefte (2014-2021) ale lui Heidegger și Auch eine Geschichte der Philosophie (2019) a lui Habermas – care sunt însăși polii discuției actuale.
Heidegger a vrut să lămurească destinul „culturii occidentale” și să imprime un nou curs acesteia, într-o situație pe care el o socotește de „dezrădăcinare”. El înfruntă componentele pe care le vedea la originea „dezrădăcinării”: iudaismul, creștinismul, democratismul, americanismul, comunismul, tehnicismul modern. Nici cu unul nu este împăcat, iar viziunea sa vizează înlocuirea la rădăcină a acestora. Iar rădăcina este Biblia.
Heidegger reprezintă în cultura modernă cel mai clar năzuința creării alternativei la Biblie. El considera, în interviul final, din 1976, că „nur ein Gott kann uns retten”, dar avea în vedere un zeu nou. A spus-o, într-un fel, și când, în Caietele negre, a speculat asupra numelui său: „Heid-egger: unul care, păgân (Heide), întâlnește un câmp necultivat și o grapă. Dar grapa trebuie să lase să meargă înainte, o lungă perioadă de timp, un plug, prin câmpuri de piatră“ (GA 97, 62). Caietele negre oferă diverse probe ale „păgânismului” heideggerian.
Azi nu se poate spune că nu sunt zei printre oameni – încă numeroși. Voința, banii, puterea, divertismentul și altele sunt printre aceștia. Ceea ce se vede tot mai mult cu ochiul liber și se trăiește, uneori dramatic, este că putem avea zei, dar odată cu ei vin și vederile înguste. Heidegger nu a luat în seamă împrejurarea că de la optici înguste la întregul vieții este o distanță și că abia Dumnezeu permite abordarea întregului uman. În fapt, dintr-o astfel de abordare a lumii au venit economia, libertățile, cercetarea metodică, reflexivitatea și, cu ele, societatea modernă.
Pe bună dreptate, Habermas a recaptat relația originară dintre „cunoștință (Wissen)” și „credință (Glaube)” și a privit prin prisma ei istoria filosofiei.Filosofia a continuat și în cele mai laice formulări discursul relației dintre „credință” și „cunoștință”, iar Hegel a legat moralitatea, care devenise focusul antecesorilor, cu istoria, cultura și societatea. El a creat terenul intercalării, în relația dintre subiect și obiect a Fenomenologiei spiritului, a comunicării indivizilor socializați.
Habermas aduce analiza până în actualitatea vieții de azi. Trei convingeri capătă elaborare detaliată în Auch eine Geschichte der Philosophie.Prima este aceea că modernitatea nu-și va rezolva problemele fără „legitimare”, „stat de drept democratic” și „democrație deliberativă”.A doua este aceea că „modernitatea derapează dacă spontanitatea rațiunii proiectatoare de lume se usucă (versiegt) într-o transcendență din interior. A treia se referă la interpretarea „rațiunii (Vernunft)”. Habermas mărturisește „că încercarea mea de a da o genealogie a gândirii postmetafizice trebuie să încurajeze să concepem omul, ca și înainte, drept <animal ce dispune de rațiune> și să rămânem la un concept comprehensiv al rațiunii”. Un astfel de concept face ca filosofia să nu mai rămână la „toarcerea firului interiorității”, ci să fie răspuns viu la provocările cunoașterii și nevoile integrării sociale.
Filosofic privind, este clar că, în consecința evoluției societății și reflecției, a avut loc disoluția Omului. Ca să fiu mai intuitiv, majuscularea omului cu Omul a fost părăsită de multă vreme fiind socotită nerealistă. Se observă ușor că nu se poate generaliza fără riscul contrazicerii despre un popor, o națiune, etc. – mereu sunt excepții, pe care este lucid le luăm în seamă. Oricum, istorismul, cu privirea omului ca parte a istoriei, fenomenologia, cu centrarea pe ceea ce se petrece cu viața omului, pozitivismul, cu orientarea cunoașterii spre ceea ce este factual, structuralismul, cu sesizarea căderii omului sub controlul structurilor, au dărâmat Omul de pe soclu, în favoarea oamenilor vii, care-și reproduc viața lovită de limite sub condiții pământești. Nu numai că nu mai putem discuta despre om precum Socrate, dar nici măcar așa cum au discutat Diderot sau Feuerbach sau, mai aproape de noi, Teilhard de Chardin sau Camus.
Numai că astăzi este clar că dărâmarea Omului de pe soclu are și un efect pervers. Este vorba de dizolvarea oamenilor în altceva – fie și în activități, precum comerțul, lupta cu ceilalți, consum, cobai în experimente etc. Este nevoie de o ridicare a orizontului atunci când se discută de oameni, iar majuscularea ține de acea ridicare.
Ceea ce am elaborat în scrieri – firește în contact cu contemporani pe care-i prețuiesc aparte și i-am citat de fiecare dată, și rămânând verificabil – este o filosofie a raționalizării, bazată pe acțiune și comunicare, ce recunoaște primordialitate sensului. Ea asigură un aggiornamento în filosofia de azi.
În aceste scrieri, favorizez logica și cunoașterea naturală. Privesc istoria prin prisma societății moderne, a cărei unitate o văd de fiecare dată atinsă pe fondul diferențierii și prin medii variate (economia, cultura, tehnologia). Consider educația plecând de la nivelul pretențios care este universitatea, recuperând tradiția și pe baza tripticului formativ competenţe, abilităţi de bază şi valori. Reaşez libertăţile şi drepturile pe temelia demnităţii umane şi scot dreptul din instrumentalizare, repunându-l în legătură cu premisele sale istorice. Apăr tranziţia de la statul de drept la statul de drept democratic. Fac temă din integrările în societate fracturate și arăt că „statul de drept” a ajuns să fie îndreptat contra drepturilor, iar digitalizarea periclitează deocamdată democraţia. Apăr „legitimarea democratică” și condiţionarea democraţiei şi dezvoltării de „statul naţional”. Consider „naţiunea civică” punctul de sprijin pentru evitarea atât a „naţionalismului etnic”, cât şi a acelui „internaţionalism” care nu prinde rădăcini în viaţa trăită a oamenilor. Pledez pentru a se recunoaște dependența politicii de cultură și configurez o „nouă biopolitică”. Văd în religie o asincronie de care este nevoie chiar în cea mai sincronizată modernizare și susțin că ştiinţa, filosofia, arta, religia nu numai că sunt ireductibile una la cealaltă, dar au de conlucrat la găsirea de soluţii raţionale într-o lume care nu este, probabil, pierdută, dar este în criză. Apăr optica unui creștinism ce-l include în conștiința de sine pe „Iisus istoric” și susțin că religiile au de învățat din sciziuni printr-un dialog nutrit de apropierea „împărăției lui Dumnezeu”. Consider că arta este un câmp al diversității datorat ingeniozității mijloacelor și sensului a ceea ce ea exprimă în raport cu întregul condițiilor vieții. Consider „reproducerea socială și culturală a vieții” cadrul cel mai cuprinzător al înțelegerii prestațiilor umane. Specific cultura europeană ca tehnică de producție ce aplică științele moderne, ca economie controlată de exigența randamentului, ca administrație rațională, ca politică sprijinită pe drept și legitimată democratic, sistem juridic ce are individul ca reper și cultivă generalitatea și suveranitatea legii. Europa o socotesc civilizația ce concretizează o cultură ce are ca pivot adevărul drept corespondență cu stările de lucruri verificabilă în experiență, și dreptatea ca valori fundamentale; cunoaștere orientată spre rezolvarea problemelor de viață ale oamenilor, ce se confruntă cu criteriul utilității; raționalitate ce constă în calcul și se stabilește prin rezultate; dreptul ca ansamblu de reguli ce au caracteristicile generalității și formalității; autonomia individului, ca formă a manifestării libertății lui; sfera publică drept mediu al stabilirii voinței politice a comunității; persoana umană ca individualitate chemată să-și construiască un sens superior simplei viețuiri. Privesc Europa din punctul de vedere al rădăcinilor în triunghiul Ierusalim-Atena-Roma. Afirm că Uniunea Europeană nu va supraviețui decât ca o piață comună, dacă nu se va reorganiza. Europa națiunilor redevine orizontul, după ce a fost orizontul tratatelor de constituire. Apăr revenirea instituţiilor la sensul lor și modernizarea ce nu se reduce la aspecte tehnice, ci aplică consecvent meritocrația. Apăr o abordare strategică orientată spre comunicare, în locul confruntării, și spre cooperare, în locul segregării, ca și spre conlucrare, în locul ideologizării. Pledez pentru sincronizarea culturii, în aşa fel încât aceasta să-și asume condiţia umană istoricește trăită din perspective universale. Reafirm înțelegerea omului ca ființă conștientă – subiect al propriei vieți și iau faptul că fiecare persoană își construiește viața prin ea însăși ca fundament al moralei. Privesc conștiința altfel – quadruplu pot spune: ca o conștiință a ceea ce este; a ceea ce trebuie să fie; a ceea ce este de făcut; a cum trebuie făcut. Această conștiință este locul în care se constituie conștiința morală, iar etica se edifică prin explorarea ei.