Chiar dacă schimbările sunt rapide și sub privirile noastre, societățile actuale nu se pot înțelege fără trecut,. Aceasta fie și din rațiunea simplă că se trăiește în cadre instituționale și de gândire lăsate în urmă de generații anterioare. Spunând aceasta, nu este vorba de a dizolva prezentul în trecut și de a-i face pe cei de odinioară responsabili de inerțiile, confuziile și nepriceperea de azi. Este vorba doar de a câștiga repere pentru a face sigură cunoașterea a ceea ce se petrece acum.
Cele mai multe dintre situațiile cu care ne confruntăm astăzi vin, desigur, din ceea ce fac sau nu contemporanii. Unele vin însă și din istorie, dintr-un timp mai lung. Urme ale Primului Război Mondial sunt astfel printre noi. De aceea, aniversarea unui secol de la conflagrația din 1914-18 ar trebui să fie o reflecție asupra a ceea ce a rămas din experiența războiului și afectează lumea actuală, nu doar o consemnare calendaristică.
Ce face din Primul Război Mondial un prag pentru cei care trăiesc astăzi? Să luăm în considerare câteva evaluări demne de încredere. Eric Hobsbawn (The Age of Extremes.1914-1991, Abacus, London, 1995) pune în prim plan extinderea efectiv mondială a confruntării și „masacrele” fără precedent pe care războiul le-a adus, începând cu cel de pe frontul de Vest (p.23). El atrage atenția mai ales asupra „brutalizării” pe care războiul a antrenat-o, nu numai în ducerea luptelor, ci și în politică (p.49). Pe de o parte, „strania democratizare a războiului”, în virtutea căreia acesta devine „al popoarelor”, și, pe de altă parte, „impersonalizarea omorârii”, ca urmare a tehnologiei ce permite uciderea pe scară mare, prin apăsare pe buton sau mișcare a unui levier, au favorizat „brutalizarea” și au stabilizat-o. Martin Gilbert (A History of the Twentieth Century. Volume Three:1952-1999, Perennial, New York, 1999) insistă asupra recursului în premieră la gazele otrăvitoare pe câmpul de luptă (p.909). Niall Ferguson (The Pity of War: Explaining World War One, Basic Books, New York, 1999) vorbește de „război fals” și slăbește „miturile” istoriografiei („militarismul” Germaniei, „agresivitatea” acesteia, folosirea tuturor resurselor economice de către beligeranți, tratarea intolerabilă a prizonierilor de război de către germani, etc.). Eminentul contemporanist britanic aduce în discuție răspunderea diplomației Foreign Office-ului de atunci. Wolfgang Mommsen (Der Erste Weltkrieg. Anfang vom Ende der bürgerlichen Zeitalter, Fischer, Frankfurt am Main, 2004) privește războiul mondial ca „zdruncinare” a culturii clasice a Europei moderne. El identifică premise sociale, culturale și mentalitare ale angajării în război, pe cazul Germaniei. Nu de mult, Gerd Krumeich (Der Erste Weltkrieg. Die 101 wichtigsten Fragen, C.H.Beck, München, 2014) a adus la zi răspunsurile la numeroasele întrebări asupra naturii și consecințelor „Marelui Război”.
Cum a fost trăit, însă, Primul Război Mondial de oamenii acelui timp? Scriitorul Karl Kraus a arătat, imediat după declararea războiului, în iulie 1914, că se intră în „ultimele zile ale existenței umanității”. Teologul Friedrich Gogarten socotea entuziasmat că „eternitatea devine germană” odată cu angajarea în război. Filosofii Hermann Cohen și Paul Natorp considerau că „discrepanța dintre realitatea vieții în epoca industrială și idealurile culturii umaniste trebuie să fie, dacă nu total eliminată, cel puțin mult redusă” și vedeau apărarea spiritualității ca datorie.
Să extindem ilustrarea (mă folosesc de antologia lui Matthias Steinbach, Hrsg., Mobilmachung 1914. Ein literarisches Echolot, Reclam, Stuttgart, 2014), spre a face tabloul mai concludent. Ernst Jünger, de pildă, susținea că nu se mai poate trăi în „burgheza Germanie”, încât ceva trebuie făcut pentru „lărgimea și libertatea vieții” (p.38). Max Weber îi scria unui prieten (1914) cât de mult dorea să iasă din spital și să serveasă pe front, căci „acest război este măreț și minunat” (p.119). Chiar dacă și-a pierdut cumnatul, iar frații săi erau mobilizați, el elogia războiul și-i găsea vinovați pe diplomați. După un an, vestitul sociolog scria că germanii au dovedit că sunt „un mare popor de cultură” și „o adevărată umanitate” (p.213). Friedrich Gundolf saluta intrarea în război în cuvintele: „cu siguranță că nici o ocazie pentru război din ultimii ani nu a fost atât de relativ demnă și niciun moment nu a fost mai favorabil pentru Germania și Austria” (p.39). Thomas Mann îi mărturisea lui Heinrich Mann, imediat după decretarea mobilizării generale în Germania, că se simte „zguduit și rușinat de înspăimîntătoarea presiune a realității” și că are temeri față de „nebunia Europei” (p.56). În Betrachtungen eines Apolitischen, celebrul romancier spune că războiul este doar expresia „voinței de automenținere a statelor” (p.66). În altă scrisoare, el pune întrebarea: „cum va arăta Europa, lăuntric și exterior, când totul va fi trecut?” (p.90). Walter Rathenau vorbea de „necesitatea lăuntrică a acestui război”, pentru a înlătura „vechiul, insuportabilul” și a reda vigoare „speranței” (p.110). Ernst Toller relata înflăcărat „trecerea Rinului”, când „cuvintele Germania, Patria, Războiul au căpătat forță magică” (p.103). Rainer Maria Rilke era, în schimb, îngrozit de „vinovăția” pe care războiul o creează pentru multă vreme (p.199). Stefan Zweig aducea în discuție ambivalența căștigării bătăliei în Vest (p.205) și atrăgea atenția asupra pericolului ascuns în entuziasmul național. Alfred Döblin era alarmat de faptul că viața și moartea, separate în condiții de pace, devin indiferente pe câmpul de luptă (p.206).
Războiul s-a încheiat cum se cunoaște. În 1919-20, s-a semnat un șir de tratate. Cu preocuparea vizibilă (mai ales la Poincare și Clemenceau) de a se pune capăt agresiunilor și de a se obține despăgubiri de război, în tratatul cu Germania (Versailles) s-a introdus controversatul articol 231: „Guvernele aliate și asociate declară, iar Germania recunoaște, că Germania și aliații săi sunt, în calitate de autori, responsabili de toate pierderile și daunele suferite de guvernele aliate și asociații lor și de apartenenții statelor respective, în urma războiului la care au fost constrânși de agresiunea Germaniei și a aliațiilor acesteia”. Articolul avea să contribuie la atmosfera alunecării Germaniei sub controlul nazismului și, astfel, a pregătirii celui de Al Doilea Război Mondial. Inițierea Ligii Națiunilor, în aprilie 1919, reprezenta prea puțin în fața valului ce se punea în mișcare. Un filosof (Karl Löwith, My Life in Germany Before and After 1933, Urbana University of Illinois Press, 1994) a spus simplu: „revoluția din 1933 din Germania a început cu izbucnirea Primului Război Mondial. Evenimentele din Germania, din 1933 încoace, au fost o încercare de a câștiga ceea ce s-a pierdut”.
Istoricii au captat consecințele Primului Război Mondial sub câteva schimbări majore: destrămarea celor trei imperii din Europa – țarist, otoman și habsburgic – și reorganizarea continentului pe principiul autodeterminării naționale; pierderea de către Europa a întâietății politice și militare în lume; urcarea Statelor Unite în poziția de primă putere economică și politică a lumii; profilarea mișcării paneuropene ca „a treia cale” pentru cultura europeană; conturarea nevoii unei noi gestiuni a relațiilor internaționale. Nu stăruim asupra acestora, ele fiind bine cunoscute.
Mai puțin circumscrise sunt însă conceptualizările ce au rezultat din experiența Primului Război Mondial și exercită influență până în zilele noastre. Am în vedere trei urmări conceptuale ale Marelui Război, care, la rândul lor, au consecințe pe scară largă: teoria lui Jünger-Heidegger a dominării modernității târzii de către tehnologie, decizionismul lui Carl Schmitt și funcționalismul lui David Mitrany. Chiar dacă este anevoios să faci o selecție în materie, iar discuția rămâne în mod fatal deschisă, sunt de părere că, dintre generalizările ce stau pe suportul experienței Primului Război Mondial, cele menționate nu numai că își continuă cursa în competiția viziunilor, dar trec încă drept repere. Să le rezumăm conținutul.
Nu este vorba aici de a părăsi considerarea filosofiei lui Heidegger ca filosofie a ființării umane. Dar tocmai anvergura acestei filosofii a făcut ca ea să nu fie străină de reflecții asupra unor domenii implicate mai direct în istoria nemijlocită. De aceea, au dreptate cercetători (vezi, de exemplu, Charles Bambach, Heidegger’s Roots. Nietzsche, National Socialism and the Greeks, Cornell University Press, Ithaca and London, 2003) care privesc filosofarea lui Heidegger, mai ales cea din 1933-1945, ca „tentativă filosofică în geopolitică, o mare viziune metafizică a destinului german, care se dezvoltă atât înăuntrul, cât și împotriva viziunii hegemoniei politice create de mișcarea național socialistă” (p.10).
În faza de început, Heidegger dezvoltă o metafizică a ființării ce vrea să dea seama de „autohtonie (Bodenständigkeit)”, în spiritul tradițiilor populare (völkische) germane. Apoi, filosoful își asumă tema „salvării Europei” (cum se poate observa în conferința Europa und die deutsche Philosophie, susținută la Roma în 1936) în fața pericolelor ce vin din Est și din „dezrădăcinarea (die Entwurzelung)” la care antrenează modernizarea prin liberalizare. Dar, sub impresia celebrei scrieri a lui Ernst Jünger, Die totale Mobilmachung (1930) și apoi a cărții ce o include (Der Arbeiter. Herrschaft und Gestalt, 1932), Heidegger tematizează tehnologia ca factor covârșitor în istoria ființării. El se afla mai demult pe calea criticii metafizicii europene, dar Ernst Jünger (a cărui pondere în articularea conștiinței europene de după război este pusă în relief mai recent, de pildă în Helmuth Kiesel, Ernst Jünger. Die Biographie, Siedler, München, 2007) l-a stimulat. Observația cunoscutului scriitor că, în lumea modernă, „munca”, în accepțiunea restrictivă a industrialismului, își lasă amprenta asupra tuturor acțiunilor oamenilor, inclusiv asupra raportării la sine, l-a făcut pe Heidegger să exercite critica metafizicii în forma unei critici a felului de a gândi al epocii industrialiste.
Ernst Jünger a sesizat faptul că, odată cu Primul Război Mondial, însăși purtarea războiului s-a schimbat radical: întreaga societate este acum „mobilizată” în serviciul obținerii victoriei asupra dușmanului. Iar această generalizare este legată în scrierile sale de război cu o alta. El a luat ca punct de plecare considerarea „muncitorului” ca personaj determinant al epocii industrialiste, în al cărui fel de a se manifesta este concentrată forma vieții într-o întreagă epocă a istoriei: „muncitorul” lui Ernst Jünger întruchipează și întreține frenezia tehnologică ce preia sub control mersul lumii. Ernst Jünger a vrut să evite atât consecințele trase de Marx din observarea poziției „proletarului”, cât și optica liberalismului, și a presupus că în felul de a acționa și de a fi al „muncitorului” de care vorbește se manifestă o forță ascunsă, identificată deja de Nietzsche ca „voință de putere”. Pentru Heidegger, epoca industrialistă este un pasaj în istoria ființării, căruia național socialismul este chemat să-i pună capăt. Mai târziu, Heidegger va recunoaște că acesta nu a fost la înălțimea istoriei, așa cum filosofia sa a înțeles-o.
Heidegger a elaborat teoria impactului cuprinzător al tehnicii asupra societății, mai exact al Gestell-ului – acea atitudine de „provocare” a naturii, pe care o vede drept esență a tehnicii moderne – pe urmele metaforei „mobilizării totale” lansate de Ernst Jünger și inspirate de experiența Primului Război Mondial. Această teorie, adusă la formulare proprie în impresionanta conferință Die Frage der Technik (1953), este luată și astăzi ca reper, nu numai de filosofi dispuși să facă icoane din gânditori de altădată, ci și de istorici ce pun evenimentele în seama unor structuri anonime (mersul istoriei, societatea în format mare, tehnologia epocii etc.) și de reprezentanți publici cu o cunoaștere sumară a societății.
O altă conceptualizare pornită din experiența Primului Război Mondial a dat-o unul dintre juriștii de vârf (alături de Hans Kelsen) din secolul al XX-lea – Carl Schmitt. El a observat cu acuitate criza democrației liberale și a recomandat decizionismul ca soluție de legitimare. Soluția avea să fie fatală Germaniei. Sub pavăza ei, Hitler a confiscat puterea, conferită prin mandatul semnat de muribundul mareșal Hindenburg, și a folosit-o până la catastrofa țării. Observarea crizei este însă piesa durabilă a reflecțiilor lui Carl Schmitt.
Nu reiau analiza operei lui Carl Schmitt, pe care am prezentat-o în altă parte. Menționez doar că în cartea sa epocală, Die geschichtliche Lage des heutigen Parlamentarismus (1923), Carl Schmitt a contrapus promisiunilor legate de parlamentarism, ca exponent al sferei publice liberale, realitatea secolului al XX-lea. Din premisa după care statul modern este rezultatul evoluției economice, el a derivat concluzia că „parlamentul și-a pierdut solul pe care a apărut, sub aspect moral și spiritual, și nu mai este decât o cochilie vidă” (p.29, în ediția Carl Schmitt, Parlamentarisme et democratie, Seuil, Paris, 1988). Carl Schmitt a invocat distanța la care s-a ajuns în practică față de „principiile parlamentarismului”. Astfel, în practica politică s-a renunțat la caracterul public al dezbaterii ce duce la decizie, la separarea puterilor în stat, la înțelegerea la propriu a legii, la concentrarea parlamentului asupra adoptării legilor, încât „principiile” mai sunt doar pretenții retorice în fața unei realități ce se conduce după alte reguli. „S-a crezut că, singure, caracterul public și discuția ar permite să se depășească forța și puterea ca fapte brute – pentru o gîndire liberală a statului de drept, răul în sine, the way of beasts, cum spune Locke – și de a aduce triumful dreptului asupra forței…. Realitatea vieții parlamentare și viața partidelor politice, ca și convingerea generală, sunt astăzi foarte departe de o asemenea credință. Marile decizii politice și economice de care depinde astăzi destinul oamenilor nu mai sunt rezultatul (dacă a fost vreodată) unei echilibrări a opiniilor în luarea de cuvânt publică, opusă altei luări de cuvânt publice, și nu este de la început rezultatul dezbaterii parlamentare. Participarea reprezentării populare la guvernare, guvernarea populară, s-au dovedit a fi mijloace prin excelență pentru a pune capăt separației puterilor și, odată cu ea, vechii idei a parlamentarismului” (p.63-64). Iar dacă „spațiul public” și „discuția publică” au devenit „vide și caduce” în realitatea vieții, atunci parlamentarismul și-a pierdut baza.
Carl Schmitt a relaxat legături socotite de nedislocat – între stat de drept și democrație, între democrație și liberalism, democrație și parlamentarism – și a căutat să înlăture frontiera dintre autoritarism și democrație. El a împins interpretarea sa a istoriei moderne până la a pune sub semnul întrebării mari tradiții culturale și a căuta să “purifice” cultura germană de influențe „străine” (vezi Raphael Gross, Carl Schmitt und die Juden. Eine deutsche Rechtslehre, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2005) Dintre alternativele pe care el le-a văzut la începutul anilor douăzeci în Italia, formulate de Gaetano Mosca – anume, „dictatura proletariatului”, „absolutismul” desfășurat de o puternică birocrație (un „assolutismo birocratico”), „sindicalismul” ca substitut tacit al parlamentarismului, și dintre eventualitățile ce se discutau în dreptul constituțional german al timpului – adică „sindicalismul”, „corporatismul”, „dictatura proletariatului”, democrația liberală, „statul social”, „statul economic”, Carl Schmitt a ales „virajul” spre un stat ce transcende pluralismul, în care a văzut prefigurarea „statului total”, în forma unui stat autoritar.
Astăzi, evidențele ar putea suscita întrebări grave. Puterea executivă s-a autonomizat față de cea legislativă și aceasta față de electorat, mai mult decât permite democrația. Pe de altă parte, tentațiile cedării de putere către autorități personalizate – uneori chiar sub pretextul apărării democrației – nu sunt deloc minore. Ne aflăm, de fapt, în Europa cel puțin, în fața acestor tendințe ce-și au profilarea în jurul Primului Război Mondial. Desigur, nu războiul este cauza; acesta a prilejuit doar etalarea lor. Dar nu este uimitor că asemenea tendințe nu au fost oprite destul?
Din experiența războiului, David Mitrany, un tânăr care părăsea România (desprc care avea să dea scrieri importante, între care The Land & the Peasant in Romania. The War and agrarian reform 1917-21, Oxford University Press, 1930) spre a deveni, mai întâi, consultant pe problemele Balcanilor la Londra, apoi profesor la universități americane, a tras concluzii diferite. Între timp, acestea îi conferă statura de clasic al unei direcții de gândire ce a marcat deja lumea și o marchează în continuare. Recunoscut acum ca inițiator al concepției funcționalismului, Mitrany a modificat abordarea conducerii societăților și a relațiilor dintre state. Cartea sa principală, The Progress of International Government (Yale University Press, 1933), a fost reluată mai târziu într-un volum de referință internațională, The Functional Theory of War (Martin Robertson, London, 1975).
Mitrany era de acord, cel puțin în publicistica sa din România, cu ideea lui A.C. Popovici (1906), după care „federalizarea” statelor naționale este calea pacificării, dar, după Primul Război Mondial, a văzut lucrurile altfel. El a tras hotărât consecințe din observația că „pacea este mai mult decât absența violenței” și a făcut trecerea de la „federalism” la o abordare proprie, care a devenit „funcționalismul”. Iar înăuntrul acestuia a profilat versiunea „agențiilor” de aplicare a funcțiilor conducerii, spre deosebire, de pildă, de versiunea lui Mary Follett ce pune funcțiile în seama unei decizii democratice. Mitrany era preocupat să scoată cât mai mult posibil funcțiile de sub controlul „politicii”, în locul căreia propune “integrarea funcțională a activităților materiale la scară internațională și devoluția culturală pe bază regională” (p.103-104). După opinia sa, guvernarea la orice scară va trebui să fie aidoma guvernării unui municipiu. Mitrany deplasează abordarea relațiilor din societate de la discuția despre instituții, la interogarea felului în care se cooperează. Marea realizare conceptuală ce i se datorează nu este din câmpul etico-juridic, pe care l-a și lăsat deliberat la o parte, ci din cel al identificării unui cadru de cooperare destinat să prevină conflictele. În optica sa, „naționalismul” și „anarhia” sunt pericolele majore ale vieții de după Primul Război Mondial, iar soluția este promovarea de cooperări extinse la nivelurile „de jos”, încât, treptat, politicile de stat să se modifice ținând seama de nivelul cooperării locale. Instituțional, această cooperare ia forma „agențiilor”, ce devin noile centre de coagulare a dezvoltării.
Astăzi, suntem după triumful conceptualizării lui Mitrany. Strategia de unificare a Europei postbelice a fructificat-o (vezi Gerhard Michael Ambrosi, David Mitranys Funktionalismus..., 1998), pe partea desigur solidă – cea a imaginării unei cooperări capabile să integreze comunitățile. Mai mult, exaltarea guvernanței, accentul pus pe concretizări „materiale” ale activităților, expansiunea „agențiilor” pe seama politicii guvernelor, încrederea conformistă în virtuțiile gândirii lipsite de viziune, pe care le observăm la tot pasul în zilele noastre, îl au ca punct de plecare, în ordinea ideilor, pe Mitrany, chiar dacă deformările nu i se pot imputa acestuia.
Iată, așadar, trei conceptualizări ieșite din experiența Primului Război Mondial – interpretarea “tehnologistă” a istoriei de către Jünger-Heidegger, decizionismul lui Carl Schmitt și funcționalismul lui David Mitrany – care nu au încetat să marcheze timpul ce a urmat. Ele nu se lasă bagatelizate sub vreun argument istorist, conform căruia amintitele conceptualizări țin de o istorie revolută, căci impactul lor este încă mare. Ele preiau respectiva experiență și o exploateză în direcții diferite. Prima ne atrage atenția asupra organizării lăuntrice a culturii epocii, dar ajunge să anonimizeze răspunderea persoanelor pentru acțiunile lor. A doua spune că ceva nefast s-a petrecut în practica democrației, dar decuplează formarea voinței politice de opinia cetățenilor. A treia propune o abordare a conducerii pe linia cooperărilor efective dintre oameni, dar scoate din discuție valorile etice și civice.
Cele trei conceptualizări nu se pot ocoli de către cel care gândește pînă la capăt ceea ce se petrece în jur, căci interogațiile din mediul cărora s-au alimentat nu s-au erodat. Pentru aceste interogații este nevoie, însă, de răspunsuri noi, încât conceptualizările amintite se cer deconstruite și depășite cu altele mai cuprinzătoare. Nu se poate ajunge la depășirea lor fără a le examina precis – iar apoi a le înțelege împreună cu epoca emergenței lor și, în fond, cu experiența Primului Război Mondial. Peste toate, din experiența unei derive pot rezulta învățături, dar nu adevăruri pentru orice timp.