Viața privată și sfera publică

de  Andrei Marga

Întâlnim tot mai frecvent situații ce încalcă separația dintre privat și public. Iată câteva.

Unele relatări intră fără ezitări în viața persoanelor, ca și cum acțiunea ar fi permisă. Atunci când nu se ajunge la date dorite, se inventează pe șleau. Analize recente, făcute de psihiatri (vezi George Șerban, Lying: Man’s Second Nature, 2001), ne spun, de altfel, că minciuna a devenit a doua natură a oamenilor, iar istorici ai contemporaneității anunță că s-a intrat în „societatea minciunii” (Wolfgang Reinhardt, Unsere Lügen Gesellschaft, Murmann, Hamburg, 2006, p. 9). Filosofi dezamăgiți pretind că nici nu s-ar mai putea da definiția adevărului.

Serviciile secrete au trecut la supravegherea persoanelor în momente de intimitate, de la discuții confidențiale la relațiile conjugale. Ceea ce  se anticipa cu cinci decenii în urmă, anume, trecerea la „panoptism” (cum spunea Michel Foucault, Surveiller et punir. Naissance de la prison, Gallimard, Paris, 1975, p.218), s-a împlinit cu prisosință. Nu se mai face secret din împrejurarea că orice persoană poate fi observată, cu tehnologiile actuale, în orice moment al vieții. Mai nou se prezintă probe în tribunale  înregistrări de convorbiri ce amestecă confuz viața privată și implicații publice.

Ajunși în poziții de decizie, unii își plasează în funcții publice,  soția, socri, fiice, fii, alte rude, fără rezerve sau scrupule. Nu ar fi nimic anormal în asemenea abuzuri. Alții vin în viața publică  după un trecut sau chiar un  prezent al vieții private care sfidează valorile presupuse de reprezentarea cetățenească.

Exhibarea a ceea ce fac în viața privată  vedetele – din artă, politică, sport etc. – ține paginile tabloidelor. Se crează impresia că ar fi vorba despre  evenimente ce modifică istoria.

În sfârșit, folosirea internetului a sporit intervenția în viața privată a cetățenilor. Pe de o parte, datele personale stocate în servere sunt vulnerabile în fața pirateriei. Mai nou, se lansează cv-uri anonime în scopul discreditării. Pe de altă parte, fiind dificilă tragerea la răspundere, unii lansează pe rețelele de comunicare electronică falsuri, în efortul de a afecta imaginea publică a unor persoane.

Nu cumva asemenea fapte atestă că nu se mai înțelege distincția dintre privat și public? Nu cumva s-a trecut, pe nesimțite, dintr-o societate democratică într-un nou feudalism, deosebit, totuși, de cel vechi prin aceea că „onoarea” nu mai este valoare caracteristică a persoanelor?

În orice caz, elucidarea distincției dintre viața privată și  sfera publică și dezlegarea întrebărilor privind viabilitatea ei și garanțiile indispensabile ale păstrării ei, au devenit o temă a democrației actuale. Abordez aici această temă și formulez răspunsul în patru pași: lămuresc, mai întâi, conotația  relevantă din punct de vedere practic a termenilor(1), apoi, identific pericolele din zilele noastre (2), pentru ca, în continuare, să circumscriu nevoia de a apăra distincția (3) și să închei indicând garanțiile posibile ale păstrării separației dintre viața privată și sfera publică în condițiile modernității tîrzii(4).

1

Separarea dintre privat și public o datorăm societății moderne. Aceasta a preluat distincția făcută deja de vechii greci între „koine” (sfera ce este comună oamenilor liberi în polis) și „oikos” (ceea ce este propriu fiecăruia dintre  aceștia). Asumpția înțelepților atenieni era că omul liber participă la discuția (lexis) asupra problemelor de interes comun din polis spre a stabili acțiunea de întreprins (praxis) sub condiția autonomiei vieții private. Se consideră că pe suportul acestei autonomii stă însăși reușita participării la dezbaterea din polis.

Romanii au tradus distincția în termenii „res publica” și „privatus” și au transmis-o epocilor ulterioare. Distincția nu a avut vreo relevanță în Evul Mediu, căci din status-ul privat al stăpânului nu se mai pășește în vreo sferă publică. Cum s-a observat foarte bine, status-ul de stăpân de pământ este „neutral” față de distincția dintre public și privat ( Jürgen Habermas, Strukturwandeln der Öffentlichkeit, Luchterhand, Neuwied und Berlin, 1975, p.19). Cam de la mijlocul secolului al XVI-lea, limbile engleză, franceză, germană consacră, însă, distincția  dintre privat și public în expresiile latine. Distincția terminologică însoțea, de fapt, evoluția politică spre absolutism, ce antrena cu sine delimitarea între deținătorul puterii și supus. Ceea ce este socotit „public” este legat acum de exercitatea autorității statale, iar „privatul” desemna ceea ce rămâne în afara acesteia.

Această evoluție a culminat la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când puterile societății feudale – monarhia, principii, Biserica, armata – înregistrează o „polarizare”, în urma căreia se trece la diferențierea „buget public” și „bun al casei” și, pe scară mai extinsă, la delimitarea de elemente publice și componente private. Odată cu birocrația și militarii (parțial și cu judecătorii) s-au constituit instituții ale „puterii publice” în raport cu „curtea”, devenită tot mai privată ( p.25). Treptat, s-a ajuns la departajarea „societății civile” în raport cu „statul”, pe fondul căreia distincția dintre „viața privată” și „sfera publică” capătă conotația modernă. Stăpânul pierde din importanță, iar decizia se deplasează spre întreprinzătorii din economia care a încetat să fie doar pentru uzul casei. Aceștia sunt persoane private care interacționează ca „public” în „societatea civilă” a timpului, aflată pe cale de formare. „Înțelegerea de sine a raționării publice este condusă în mod specific de astfel de experiențe private ce provin din subiectivitatea raportată la public a sferei intime a micii familii. Acesta este locul de origine istorică a <privatității (Privatheit)>,  în sensul modern al interiorității îndestulate și libere.  Sensul antic al <privatului> – o constrângere învăluită în nevoile vieții – este eliminat, se pare, din cercul interior al sferei private, din casă, odată cu eforturile și relațiile de dependență ale muncii sociale. În măsura în care circulația mărfurilor trece granițele economiei casnice, sfera micii familii se delimitează față de sfera reproducției sociale: procesul de polarizare a statului și societății se repetă încă o dată înăuntrul societății. Status-ul unui om privat combină rolul de posesor de mărfuri cu cel de tată de familie, cel al proprietarului cu cel al <omului> pur și simplu. Dublarea sferei private pe planul mai înalt al sferei intime oferă baza pentru o identificare a celor două roluri sub titlul comun de <privat>; pe ea se bazează în ultimă instanță și înțelegerea de sine politică a sferei publice moderne” (p.43-44). Reglementările de drept privat ale modernității (începând cu Anglia din a doua jumătate a secolului XVII, Prusia în 1794, Franța din 18o4, Imperiul Habsburgic în 1811, etc.) sunt străbătute sub multe aspecte de cultivarea „raționării publice a cetățenilor privați reuniți ca public” (p.97). În aceste reglementări, „odată cu libertățile fundamentale ale sistemului de drept privat se articulează și categoria de capacitate generală de drept, garanția pentru poziția de drept a persoanei; aceasta nu mai este definită după stare și naștere. Status libertatis, status civitatis și status familiae se înclină față de un status naturalis, ce este atribuit acum tuturor subiecților de drept – ceea ce corespunde parității principiale a posesorilor de mărfuri pe piață și celor educați în viața publică” (p. 96). Dreptul privat se pune, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, pe această direcție.

 

2

Să observăm optica privind relația dintre privat și public din Constituția SUA (1787), împreună cu amendamentele înregistrate între timp, și din Constituția Franței (1791),  care dau tonul în democrațiile epocii moderne. Ambele legi fundamentale stau pe distincția dintre viața privată a cetățenilor  și sfera publică. Prima, viața privată, este protejată, prin ansamblul libertăților și drepturilor cetățenilor, prevăzute de The Bill of Rights și Declaration de droits de l’homme, precum „dreptul oamenilor de a fi în siguranță în ceea ce privește persoana lor, casele, documentele și efectele…” (Amendment IV), respectiv „prezervarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului. Acestea sunt libertatea, proprietatea, securitatea și rezistența la  opresiune” (Article 2). A doua, sfera publică, este legiferată în scopul funcționării optime a instituțiilor puse în serviciul cetățenilor.Constituția își asumă în ambele cazuri libertățile și drepturile individuale și prevede mijloacele de construcție a soluțiilor instituționale pentru protejarea vieții private a cetățenilor.

După cea mai extinsă cercetare a evoluției sferei publice în societățile europene, Habermas a sintetizat rezultatul modernității astfel: „chiar ceea ce este public se prezintă pe sine ca o sferă – domeniul vieții private și domeniul public stau față în față” (p.14). Cele două „sfere” sau „domenii” nu numai că nu-și încalcă frontierele și permit delimitarea univocă, dar se află unul vis-a-vis de celălalt. În alte cuvinte, am mai putea, cu destulă siguranță, proteja viața privată de intruziunile din afară și am putea păstra viața publică sub controlul cetățenilor responsabili.

Mai suntem în această situație? Mai putem vorbi de o viață privată neviolentată și de o viață publică nepervertită? Multe indicii, așa cum am exemplificat adineaori, atestă că distincția dintre „domeniul privat” și „domeniul public” nu mai este respectată. Se poate observa că încălcările de frontiere dinspre unul sau dinspre celălalt se înmulțesc, din cel puțin patru direcții.

Frontiera  vieții private asumată de constituțiile moderne este violentată chiar dinspre instituții ale vieții publice, tot mai pe față. De pildă, mediatizarea actuală, cu rare excepții, intră în viața privată fără rețineri. Mulți cetățeni se plâng de transformarea lor în obiecte ale zvonurilor, știrilor confecționate, defăimării prin  acțiuni mediatice. Mass media au, fără îndoială, mereu rolul crucial de a menține societatea trează în dreptul respectării valorilor precum adevărul, egalitatea, dreptatea, sinceritatea, după ce au exercitat un rol  istoric în acest sens. Am pășit însă în societăți în care comercialismul, declinul eticii profesionale și mercenariatul au cuprins și mediatizarea. Pe lângă acestea, piratajul informațiilor stocate electronic sporește, deocamdată.  În plus, sistemele de supraveghere a populației din partea serviciilor secrete nici nu mai ascund faptul că exercită urmărirea permanentă. Lupta împotriva terorismului a oferit o justificare suplimentară pentru supraveghere, care este aplicată  dincolo de suprafața acestei lupte.

Apoi, se profită de protejarea legală a vieții private pentru a ascunde decizii și acțiuni care aduc atingere, de fapt, intereselor publice. Persoane cu răspunderi majore ascund date ale vieții private, trecute sau prezente, intră în coliziune cu valorile sferei publice.  Sunt, ca alt exemplu,  parlamentari  care fac lobby pentru anumite soluții de reglementare,ce favorizează grupuri determinate. Sunt, apoi, demnitari care  funcționează tacit pe statele de plată ale unor companii sau execută operații necurate sub pretextul că au dreptul la viață privată. Pe de altă parte, secretul operațiunilor bancare ale persoanelor este luat ca pavăză pentru rețele de finanțare a terorismului. Anumite tradiții vestimentare (de acoperire a feței, a corpului etc.) sunt folosite pentru ascunderea de arme în vederea folosirii în locuri aglomerate.

Mai departe, ceea ce se trăiește de către oameni în sfera privată nu mai este de multă vreme rezultatul raportării lor directe la natură, ci al politicii sociale. În statul modern al ultimului secol politica internă se abordează plecând de la neîncetatele urgențe economice (cum a semnalat deja Carl Schmitt, în Die Wendung zum totalen Staat, în „Europäische Revue”, April, 1931, 7, pe urmele căruia, ulterior, mulți cercetători au explorat tema) încât, în condițiile scientizării producției, bunurile de consum se preformează pe scară mare. Oamenii devin, chiar în viața lor privată, apendicele  aparatului economic. O „condiționare” a vieții oamenilor a intervenit deja (cum a arătat mai întâi Herbert Marcuse, Eros and Civilisation, 1955) la nivelul nevoilor omului în procesele sociale. La aceasta se adaugă vastele mecanisme de „manipulare a conștiinței” de care dispune modernitatea târzie (prin conceptualizări, strategii științifice, clișee propagandistice, limbaj, cum a arătat  Herbert Marcuse, One Dimensional Man, 1964, care a profilat tema). Oricum, consumul de bază al oamenilor nu mai este separat de reproducția din societate, atitudinile lor față de viață depind de solicitările la care sunt expuși și de informația accesibilă.

În sfârșit, în modernitatea târzie s-a ajuns la personalizarea deciziilor care au aparținut altădată  instituțiilor. „Eu am decis…”, „Eu îmi doresc…”, „Vă voi comunica ce voi decide…” etc. sunt frazări curente chiar în regimuri pretins democratice. Politica publică a început să nu mai fie rezultatul dezbaterii cetățenilor sau reprezentanților lor, ci decizie a unei persoane. Până și în analize „științifice”, politica este confundată cu un  management sumar. În plus, devin persoane cu impact public rude și acoliți, veritabile clanuri strânse în jurul unuia care a apucat o poziție de decizie. Chiar și miniștrii sunt practic numiți direct de „șef” și trec prea puțin prin dezbateri ale comisiilor parlamentare ce reprezintă, formal, interesul public. Mentalitatea după care „șeful își face echipa sa”, împrumutată necritic din managementul întreprinderilor industriale, este luată drept înțelepciune. Pe acest fundal, decizia în chestiuni de interes public a fost, între timp, împroprietărită de familii sau clanuri.

 

3

Trebuie să ne adaptăm la violentarea vieții private, la folosirea perversă a protecției juridice a acesteia, la manipularea conștiinței  și condiționarea trăirilor, la personalizarea deciziilor sau avem alternativă? Știm prea bine că democrația modernă nu este compatibilă cu nici una dintre acestea. Mai este, însă, realistă democrația? Nu cumva viața de fapt a excedat-o, iar cursul este ireversibil?

Răspunsul meu este că atâta vreme cât vrem ca socializarea noastră să treacă prin individualizare, respectiv ca în societate să ne putem considera individualități cu exigențe personale, nu vom putea înceta să pretindem democrație. Adaptările la situații sunt pe lume lucru ușor; de aceea, reacțiile de adaptare covârșesc inițiativele de schimbare, iar oportuniștii îi întrec numeric pe reformiști. Dar, mai important decât toate este respectul de sine al persoanei.

Nu vom putea accede la respectul de sine, care este presupus de o democrație înțeleasă fără resturi, decât dacă protejăm viața privată în fața presiunilor la care este expusă în „societatea mediatică” și în „societatea panoptismului” și apărăm sfera publică față de încercările de a o privatiza din nou. Relația modernă dintre viața privată și sfera publică, în care cele două stau față în față cu frontiere delimitate, ține, în fond, de acea cultură care face posibilă democrația. Se poate spune că distincția dintre public și privat este condiție a democrației și, în același timp, depinde de înfăptuirea democratizării fără resturi, fiind un indicator al acesteia.

Pe scena democrației au loc, de asemenea, fapte care dau de gândit (democrația este folosită ca mijloc de instaurare a dictaturilor blânde, „democrația președințială” înșeală naivii, democrația este redusă la alegeri libere, demosul și cratosul tind să se separe din nou etc.). Între timp, a devenit preocupantă, pe bună dreptate, tranziția de la „democrația înțeleasă ca simplă tehnică de alegere periodică a reprezentanților”, la „democrația ca formă de viață”. Democrația a etalat, știm bine, variate organizări, dar abia formula „democrației ca formă de viață” (anticipată de John Dewey, pe care am  explicitat-o la nivelul experiențelor recente în Andrei Marga, The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, București, 2012, pp.146-165, 282-295) poate scoate, din încurcătura istorică în care a intrat, relația dintre viața privată și sfera publică, fără a ceda colonizării dizolvante  a vieții private de către elementele publicității  și unui nou feudalism.

Pe scena culturală a intrat între timp o cristalizare teoretică a viziunii după care ne-ar fi rămas puțin de făcut în fața a ceea ce se petrece în lumea din jurul nostru. Această viziune s-a organizat plecând de la premisa conform căreia „complexitatea” vieții în societățile actuale este atât de ridicată, încât cel mai realist este nu să interogăm realitatea în numele unor distincții, precum cea dintre viața privată și sfera publică, ci să căutăm să stăpânim „complexitatea”, ce poate duce, altfel, ușor, la explozii în societate, reducând-o cumva (vezi Niklas Luhmann, Soziologische Aufklärung. Beiträge zur funktionalen Differenzierung der Gesellschaft, Westdeutscher Verlag, Opladen, 1987, 4, pp.126-141). Urgența problemei nu ne-ar mai lăsa timp pentru alegeri complicate. Valorile de care fac caz nostalgicii modernității, incluzînd viața privată autonomă și inviolabilă și sfera publică pluralistă și democratică, ar fi deja în contratimp cu istoria efectivă.

În pofida aparenței de realism a viziunii ce nu vede altă șansă pentru înfruntarea „complexității”, în afara denunțării moștenirii modernității, avem la îndemână un răspuns mai bun. O societate care să cultive această moștenire poate părea, de la un punct încolo, deja utopică. Dar o societate care ar abandona-o nu numai că ar merge spre nicăieri (cum  Nietzsche a intuit!), dar ar smulge oamenii din condițiile aflate la dispoziția lor ale propriei vieți. Identitatea persoanelor nu s-ar mai forma la confruntarea ineluctabilă dintre ființă și timp (cum Kierkegaard a observat!) și dintre individual și general (cum spunea Hegel!), ci ar fi transferată unor instanțe care nici nu cer  și nici nu permit controlul. O anonimizare vinovată a răspunderii s-ar generaliza. Distincția dintre viața privată și sfera publică ar fi distrusă în servicul unui amalgam ce nu are alt rezultat decât supraviețuirea unora într-o lume a selecției naturale.

 

4

Ce este de făcut pentru a păstra distincția dintre viața privată și sfera publică? Ce se poate face pentru a opune  o alternativă intruziunilor dinspre una sau cealaltă, pe care le-am arătat?

Se poate spune, ca rezultat al multor experiențe, că, deși a apărut în societatea modernă, această distincție este mai mult decât un moment într-o istorie. Ea este nucleul unui cadru normativ ce merită păstrat câtă vreme istoria se face nu numai cu voință, ci și cu conștiința ce revendică anumite valori. De aceea, păstrarea ei este o temă mai mult decât actuală.

Dacă discutăm ceea ce este de făcut, atunci ne întâmpină cel puțin două fenomene ce depășesc cadrul discuției despre viața privată și sfera publică. Este vorba de destrămarea familiei, sub imperative ale  reproducției sociale în epoca marilor concentrări de putere economică și ca urmare a slăbirii comunităților, și de destrămarea intimității, sub asaltul publicității. Ambele au nevoie de o discuție aparte. Ceea ce este de făcut ține astfel eminamente de domeniul reglementărilor de drept.

Cu toate că rămâne dificilă elaborarea unei definiții juridice a vieții private, căci semnificația termenului depinde de culturi și epoci, unele țări au prevăzut explicit, în legi, interdicția violării vieții private. La nivelul cel mai cuprinzător, Declaration universelle de droits de l’homme (1948) a statuat: “nimeni nu va fi obiectul imixtiunilor arbitrare în viața sa privată, familia sa, domiciliul său sau corespondența sa, nici al atingerii onoarei și reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii contra unor asemenea imixtiuni sau atingeri” (Article 12). La rândul ei, Convention europeenne des droits de l homme (1950) stipulează că „orice persoană are dreptul la respectul vieții sale private și familiale, a domiciliului său și a corespondenței sale” (Article 8) și pune „libertatea de exprimare” în fața unor „condiții și restricții”, între care „protecția reputației și a drepturilor altuia” (Article 10).

Avem, așadar, reglementări de drept universale, respectiv generale, la care se adaugă reglementări explicite din diferite țări. Ceea ce se petrece în societățile actuale atestă însă că acestea sunt, în cazul bun, doar punctul de plecare al unei vaste și țintite abordări juridice a relațiilor dintre viața privată și sfera publică, de care este acută nevoie. Nu vom putea face față celor patru direcții din care se încalcă astăzi frontierele dintre privat și public – violentarea vieții private de către instituții ale vieții publice, folosirea perversă a protecției vieții private, manipularea conștiințelor și condiționarea trăirilor, personalizarea deciziilor – fără reglementări juridice dezvoltate adecvat.

Dacă ducem mai departe reflecția, atunci ne vom da seama că viața privată a cetățenilor și sfera publică a vieții lor se condiționează reciproc, încât vom putea garanta că viața privată rămâne inexpugnabilă  sub condiția unei sfere publice care s-a eliberat ea însăși de malformările datorate lipsei de informare a cetățenilor, slabei culturi instituționale și tentațiilor feudale ale noilor vătafi și ale purtătorilor lor de cuvânt. Eliberarea presupune, înainte de toate, democratizare. Este vorba de acea democratizare ce nu se oprește la dreptul de liberă inițiativă și la alegeri libere, ci înaintează spre asigurarea controlului cetățenesc asupra aleșilor și deciziilor și face din demos, dincoace de orice populism, adică prin însăși construcția instituțională, veritabilul cratos în societate.